» Gânduri folositoare » Povestitorul

Povestitorul

“Astăzi vă spun povestea unui profet din Orient” a spus povestitorul, cu mult sens. “Ea îşi are tâlcul în căutarea lui după calea cea adevărată”. Ascultătorii au privit aşteptând. O poveste, asta doreau ei mult să asculte. Una plină de mister, de fapte eroice, în care ei pot să se regăsească. Aceasta ar fi cea potrivită.

Povestitorul i-a privit pe fiecare în parte. O expresie serioasă era în ochii săi. A călătorit în multe asemenea oraşe, pe nenumăraţi oameni i-a văzut şi le-a vorbit.

A început istorisirea. A povestit despre un tânăr care a trăit în Orient. Prinţul şi-a pierdut de curând tatăl şi a trebuit să preia conducerea ţării şi să domnească peste poporul său înainte de a fi un om matur. Lui i-a fost foarte greu, pentru că nu se pricepea.

Foarte repede a observat cât de destrămată era populaţia, plină de discordie şi duşmănie. Nicăieri nu se găsea armonie, rareori un scop comun. O privire în sus nu a văzut, nici credinţă sau … pace.

Era foarte îndurerat de aceste neînţelegeri şi s-a rugat profund ca poporul să fie ajutat. Şi iată că dorinţa sa a fost auzită.

Într-o plimbare singuratică pe cal prin deşert, s-a întâlnit cu un bătrân care era aşezat pe nisip, la umbra cortului său. Omul era orb. Totuşi, înainte ca prinţul să spună ceva, i-a rostit numele şi l-a rugat să se apropie. Surprins, prinţul a ascultat chemarea şi a făcut ceea ce fusese rugat.

“Fiule”, a spus bătrânul, “ vrei deci să ajuţi oamenii să fie mai buni şi să fie uniţi, pentru a se înalţa spre Lumină în loc să se lase pradă întunericului…”

Prinţul nu şi-a crezut ochilor şi urechilor. De unde ştia bătrânul toate acestea? El nu mărturisise nimănui, niciodată, despre dorinţa sa cea mai profundă.

“Eu …”, şi-a pierdut graiul.

Orbul nu părea să se aştepte la altceva şi a continuat:

“Dacă vrei să conduci oamenii, atunci sunt întotdeauna două drumuri: drumul cel lat şi drumul cel strâmt. Dacă îl preferi pe cel lat, mulţi te vor urma. Dacă îl preferi pe cel strâmt, puţini vor merge cu tine. Cel lat duce rareori în sus … . Ura şi discordia nu vor apare o perioadă, după ce ai păşit pe el. Aceasta este prima … şi cea mai grea hotărâre a ta.”

Bătrânul s-a ridicat şi a intrat în cortul său. A lăsat prinţul stupefiat, singur. Prin ce a trecut acum? Sunt întotdeauna două drumuri … din care numai unul duce în sus … şi este numai pentru puţini … De ce? De ce nu poate fi un drum lat care să fie pentru mulţi şi să ducă în sus? De ce nu?

Povestitorul s-a uitat în jurul lui. Mulţimea asculta captivată. Totuşi, nu îi slăbea din ochi, în caz că vreunul din ascultătorii săi dorea să vorbească. A mers mai departe:

Prinţul s-a întristat … fără îndoială că a crezut în bătrân şi totuşi nu era de acord cu ceea ce a auzit. Trebuia să decidă. O hotărâre care nu se aştepta că trebuia luată în această formă, şi nici nu o dorise. Ce să facă? I-a venit un gând: Ce se întâmplă dacă ofer drumul cel lat şi mă urmează toată lumea, iar după ce sunt cu mine, încetul cu încetul o să urmez drumul spre înălţime? Nu vor dori altceva decât să mă urmeze. Un gând strălucitor!

Bătrânul a ieşit din cort. Ochii săi orbi parcă priveau în depărtare. “Ai ajuns la o hotărâre?”

“Da”, a spus prinţul.

“Bun! Atunci lasă-mă să-ţi mai spun, că această decizie pe care ai luat-o te leagă cu soarta celor ce îi conduci. Soarta lor este soarta ta! Toate ajutoarele îţi vor fi date. Totuşi, vai de tine dacă nu le foloseşti cu chibzuinţă!”

Aceste cuvinte l-au atins pe prinţ. A hotărât pe drumul de întoarcere să caute în primul rând drumul strâmt. Şi iată că din gura lui ieşeau cuvinte pe care nu le gândise el. Îi erau date la timpul potrivit, cum îi spusese bătrânul.

Le-a spus oamenilor că avea să le vestească ceva nou şi important pentru a le aduce tuturor pace şi prosperitate… şi drumul strâmt le-a fost înfăţişat. Cu voinţa bună trebuie să meargă pe el, fiecare pentru el însuşi… .

Cum se aştepta, ei au refuzat. Într-adevăr, la câţiva le-au plăcut cuvintele, cei care au fost impresionaţi de entuziasmul său şi mulţi ştiau că era benefică o severă disciplină ca aceasta… totuşi, nu se simţeau în stare să o cuprindă. Alţii, puţini, au tăcut. Majoritatea însă, nu a putut să înceapă cu acest gând.

Încă o dată a început prinţul şi mai insistent. Fără rezultat.

Ce rămâne acum? Drumul lat! Nu a fost întotdeauna o soluţie pentru mulţime, o cale pentru mulţi, ba chiar pentru toţi care îl caută … .Şi totuşi, şi-a adus aminte de avertisment şi a ezitat.

Puterea şi discordiile, încrederea şi dubiile au fost în sfârşit lucruri care îl atrăgeau puţin câte puţin. Trebuie să fie o cale să ocolească voinţa oamenilor.

S-a mai dus odată în faţa poporului şi a vorbit. De data aceasta le-a povestit în termeni foarte simplişti cum să ajungă în Împărăţia Cerului doar dacă îl urmau. Oamenii l-au ascultat. Un loc în Cer? Nu-i rău! Totuşi, cum este cerul? au vrut ei să ştie.

Cuvintele lui despre puritate şi frumuseţe nu păreau oamenilor convingătoare. Lor le suna străin şi irealist, prea străin pentru a deveni un ţel. Aşa că le-a spus celor afemeiaţi că acolo vor fi multe femei frumoase. Pentru obosiţi şi împovăraţi a vorbit despre odihna în veşnicie şi nirvana. Pentru vanitoşi a promis tratamentul preferenţial. Şi celor care erau apăsaţi de păcate le-a spus că nu trebuie decât ca în mod regulat să aprindă o lumânare.

… a găsit pentru fiecare supus o posibilitate de a intra în Împărăţia Cerului. Zilele i-au fost stranii. Într-adevăr, fără excepţie ei toţi îl urmau şi peste noapte a devenit un profet. Totuşi, pace nu s-a instalat.

Încă o dată povestitorul a făcut o pauză. A inspirat adânc şi a aşteptat un semn, un gest, spera ca cineva să înţeleagă relatarea lui. A sperat şi a dorit aceasta din toată inima.

“Mai departe! Mai departe!” au strigat ascultătorii nerăbdători. “Ce s-a întâmplat?” Curiozitatea şi nerăbdarea l-au întâmpinat şi s-a găsit şi acum singur ca o lumânare în întuneric. A suspinat şi a mers mai departe.

A urmat tragedia. Ori de câte ori prinţul a încercat treptat să vestească adevărul despre drumul în sus, îl părăseau adepţii. Cei rămaşi şi-au adus aminte de cuvintele sale şi voiau iertare, gustarea Împărăţiei Cerului şi căutau împlinirea dorinţelor lor. Atâta timp cât ei au dorit aceasta, lupta pentru Adevăr a rămas departe de ei. Oamenii s-au învăţat cu privirea îngustă spre paradisul pentru toţi. Bucuroşi şi fără alte întrebări au trăit în aşteptare…

Prinţul a fost mai trist ca oricând.  În mare disperare a călărit prin deşert căutându-l pe orb. L-a găsit în acelaşi loc. Din nou era aşteptat.

“Tu ai vrut aşa şi nenorocirea este fără limite…”

“Tată, cum pot să îndrept lucrurile? Şi despre cei puţini de care ai vorbit, cum pot să îi salvez?” a întrebat prinţul cu lacrimi în ochi.

“Cei puţini, tu i-ai pierdut!”

“Pierdut? Cum puteam să îi pierd? Nici nu i-am găsit vreodată…”

“Nu…ei te-ar fi găsit dacă tu ai fi mers pe calea strâmtă ce duce la adevăr. Acum şi ei vor fi pierduţi în mărăcinişul jumătăţilor de adevăr şi învăţăturilor false.”

Prinţul s-a aruncat la pământ în profundă durere sufletească, ascunzându-şi faţa în mâini: ”Ce-am făcut”, plângând, “Ce-am făcut?”

Ascultătorii s-au uitat la povestitor cu dezamăgire. Aceasta era o poveste? Fapte eroice nu sunt, în care să se regăsească? Şi ce însemnau toate acestea, drumul strâmt şi drumul lat? “Noi ştim că există o împărăţie a cerului în care femei frumoase ne aşteaptă”, i-au strigat, “şi mai există odihna veşnică. Nu numai, toate păcatele ne sunt iertate de când ne-am întâlnit cu preotul… . Bătrânul din povestea ta minte! A condus prinţul de nas, l-a făcut să creadă că drumul lat nu este cel bun … . De ce nu l-a omorât pe bătrânul orb? Ar trebui să-l omoare…omoare!”

Povestitorul s-a uitat cu tristeţe la cei care îl înconjurau. Ei nu l-au înţeles. Nu au vrut să-l audă.

“Tot ce prinţul v-a spus a fost o minciună!” au spus disperaţi. “Nu înţelegeţi? A minţit! A vrut să vă dea adevărul, care vi l-a promis ca să vă câştige de partea lui. Astfel să-l ascultaţi, să-l urmaţi. A făcut-o cu bună voinţă, dar a eşuat.”

Obosit, povestitorul a plecat capul. Prea des a fost întâmpinat cu aceste cuvinte. Nu a văzut cum ascultătorii l-au părăsit cu neînţelegere. Nu s-a uitat în sus când l-au privit cu dispreţ. Nu a vrut să se vadă durerea lui.

Astfel, nu a observat că nu toţi au părăsit piaţa. Un singur bărbat a rămas. În timp ce ultimele hohote în străduţele oraşului dispăreau, acesta s-a dus la povestitor. L-a aşteptat până când şi-a ridicat capul, l-a privit profund în ochi şi a spus cu vocea sinceră:

“Dacă este adevărat ce ai spus, că există o cale strâmtă care duce în sus, atunci te voi urma! Arată-mi acest drum, doresc să păşesc pe el!”

Povestitorul a simţit un val călduros curgând prin el, în timp ce i-a întins mâna… speranţa este sângele vieţii. Nici un obstacol nu poate să împiedice mersul gândurilor noastre spre necunoscut. Durerea, experienţele, necazurile şi înţelepciunea înfloresc pentru cei ce trăiesc. Numai cel mort spiritual nu mai simte durerea.

Mult i-a ţinut povestitorul mâna bărbatului … a bărbatului care a fost dintre cei puţini.

În deşert a rămas bătrânul orb pe nisip şi un zâmbet care îi transfigura faţa s-a răspândit în tot chipul. Ochii lui interiori au văzut. “Da” a spus el ca şi cum ar vorbi cu el însuşi, “există un drum. Totuşi, este mic şi a devenit invizibil. Deoarece este drumul celor puţini. Numai cel ce păşeşte pe el îi poate găsi pe cei puţini.”

» Gânduri folositoare » Povestitorul