|
Cercetare cu privire la moarte
Interviu cu dr.
Moody
 Doctorul
Raymond Moody – S.U.A. – psihiatru şi filozof, s-a preocupat de-a lungul a
mai multe decenii de cercetarea cu privire la experienţa morţii aproximative
şi a morţii aparente. Micah Rubenstein i-a luat un interviu pentru revista
în limba germană „Gralswelt”.
G.W.: Centrul dumneavoastră de
interes îl reprezintă filozofia, cu o predilecţie particulară pentru Grecia
antică şi medicină. Ce v-a condus la acest lucru?
Dr M.: La vârsta de aproximativ
3 ani, am trăit o experienţă de care încă îmi amintesc foarte, foarte
precis: eram aşezat pe veranda casei bunicii mele din Porterdale în Georgia,
şi ea îmi vorbea despre stele şi despre marile distanţe existente în cosmos
etc... În acel moment, am ştiut că scopul vieţii mele era să înţeleg
conştiinţa umană, să dobândesc cunoaşterea universului şi a rolului pe care
noi îl avem în cadrul lui. La vârsta de 6 ani, am devenit un astronom
entuziast. Mirajul stelelor mă fascina, dar în acelaşi timp şi miracolul
propriei mele conştiinţe mă entuziasma, ceea ce este un lucru extraordinar.
Pentru mine, aceste două lucruri mergeau întotdeauna mână în mână. Şi
privitul în stele îmi dădea certitudinea că ar trebui să existe alte vieţi
în univers...
G.W.: O opinie foarte
personală; cu atât mai mult cu cât în prezent nu a fost încă dovedit că ar
exista viaţă pe alte planete...
Dr M: Da, bineînţeles. Dar
începând de la vârsta de 6 sau 7 ani când am citit lucruri cu privire la
galaxii şi la miliardele de stele, am avut întotdeauna ferma convingere că
planetele se supuneau unui proces de formare, şi pentru mine, a fost
întotdeauna evident şi natural că universul era populat de diferite forme de
viaţă! Îmi doresc să mai trăiesc atunci când ştirea care va confirma opinia
mea va fi anunţată.
G.W.: Spuneţi că cercetaţi
„cunoaşterea”. Nu cumva această cercetare a ştiinţei nu este într-un fel
specificul fiecăruia?
Dr M: Este interesant de arătat
că multe dintre persoanele care au trăit o experienţă a morţii aproximative
spun că, în timpul „amintirilor lor panoramice”, le-au fost arătate
evenimente în cursul cărora ele erau în căutarea ce duce la cunoaştere.
Le-a fost atât de clar arătat că procesul de cunoaştere şi
învăţare nu este ceva care se opreşte odată cu moartea, ci că acest proces
continuă. Din partea mea, cercetarea unei noi ştiinţe este un proces
permanent şi ea este întotdeauna sursa unei mari bucurii. Sunt convins că
ştiinţa îmbogăţeşte, căci cu cât ştiţi mai mult, cu atât mai mult lumea
dumneavoastră interioară se umple de lucruri asupra cărora trebuie cel puţin
să reflectăm. Pentru mine, o mare parte a bucuriei este aceea de a transmite
celorlalţi propria mea ştiinţă şi, făcând aceasta, îmi place mult să observ
câţi dintre studenţii mei se deschid spre înţelegerea acestor lucruri.
Am observat de asemenea de-a lungul anilor cum procesul de
dobândire a cunoaşterii este uimitor, maniera în care se asimilează, fără a
fi chiar foarte conştienţi de acest lucru. De exemplu, când eram student, şi
ca să fiu pe deplin sincer, îl găseam pe Aristotel cumplit plictisitor;
marea mea dragoste a fost întotdeauna Platon, ale cărui opere le-am citit în
întregime cel puţin de zece ori.
Şi totuşi, de-a lungul acestor ultimi ani, odată cu marile
plimbări pe care le făceam cu soţia mea şi o prietenă a noastră, am remarcat
deodată, că apăreau de nu se ştie unde formulări ale lui Aristotel care
veneau către mine, astfel încât semnificaţia a ceea ce citisem altădată în
cadrul cursului de filozofie, devenea dintr-o dată foarte clar.
G.W.: În acelaşi timp, filozof
şi om de ştiinţă, cunoaşterea este pentru dumneavoastră pe primul plan, dar
în ceea ce priveşte cercetarea morţii, nu este vorba mai ales de o chestiune
de credinţă? Conform opiniei dumenavoastră cum se împacă cunoaşterea cu
credinţa?
Dr M.: Dacă spuneţi cuiva că
„ştiţi” ceva, dumneavoastră îi garantaţi acest lucru, vă puneţi reputaţia în
joc. În timp ce dacă spuneţi că „credeţi” ceva, nu sunteţi gata să mergeţi
chiar atât de departe. Este mult mai puternic atunci când spuneţi „eu ştiu”.
Eu personal, în viaţa mea, încerc să am cât mai puţină credinţă pe cât este
posibil pentru că credinţele pun obstacole. Credinţele sunt umane, ele sunt
susceptibile de a fi false, şi ele pot fi cu uşurinţă prost interpretate.
Dar recunosc aspiraţia mea spirituală căci după mine, ea este inseparabilă
de cercetarea ştiinţifică. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu primii
filozofi greci de odinioară. Noi singuri ducem astăzi spre împlinire o
ruptură, de vreme ce considerăm viaţa intelectuală ca un lucru care nu are
nimic de-a face cu aspiraţia noastră spirituală. Ar fi trebuit totuşi să
învăţăm de la filozofia antică faptul că noţiunea de „adevăr” nu s-a putut
naşte decât în relaţie foarte strânsă cu gândirea raţională. Numai prin
matematică au putut oamenii să ia cunoştinţă de faptul că există răspunsuri
juste, obiective, adevărate, independent de ceea ce un individ, oricare ar
fi el, ar putea să simtă, să gândească sau să resimtă într-o anumită
situaţie.
De altfel, strămoşii nu erau altceva decât nişte gânditori
raţionali în sensul actual al termenului. Ei ştiau tot atât de mult ca şi
noi cu privire la experienţa morţii aproximative.
De exemplu, Parmenides – care a trăit cu aproximativ 500 de
ani înainte de Christos – a avut şi el o experienţă de acest gen. În timpul
experienţei sale de decorporalizare, o zeitate îl instruia cu privire la
faptul că atunci când va reveni la viaţa de pe pământ, nu va trebui să
determine oamenii să creadă acest lucru numai pentru faptul că o zeitate l-a
spus, ci că fiecare trebuie mai degrabă să examineze, să verifice el însuşi.
G.W.: Examenul personal este
deci întotdeauna foarte important în calea care duce spre Adevăr?
Dr M.: Da, căci pentru mine,
scepticismul, în sensul său iniţial, este foarte important. Dar scepticii se
confruntau odinioară în mod foarte intens cu problemele universului şi cu
chestiunile vieţii spirituale. Ei luptau foarte energic pentru adevăr,
angajându-se pe orice cale posibilă, punând toate întrebările care puteau fi
concepute; dar pentru a termina – şi aceasta este însăşi esenţa
scepticismului – ei s-au abţinut de a trage vreo concluzie. Şi aceasta tot
datorită aportului scepticismului, căci acesta transformă spiritul. Şi ceea
ce au descoperit ei, este faptul că tot continuând să se utilizeze această
metodă – chiar dacă pe diferite nivele acest lucru nu mai părea chiar atât
de clar – dacă dumneavoastră încercaţi, de exemplu în mod constant şi pe o
perioadă destul de lungă de timp să reflectaţi cu contraargumente, nu numai
că vă dezvoltaţi de o manieră foarte interesantă judecata, dar lumea
gândurilor se lărgeşte în mod considerabil, direcţii neaşteptate se deschid,
şi reflexia se regăseşte angajată pe căi complet noi. Iată ce este în
realitate scepticismul. În acelaşi timp, auzim în mod constant astăzi
afirmaţii precum: „Oh! În ceea ce priveşte moartea aparentă, sunt sceptic.
Cred că nu este nimic altceva decât o chimie a creierului!”, consider că
asemenea reflecţii nu au chiar nici o legătură cu adevăratul sceptic care nu
trage nici o concluzie, dar ştie cât sunt de preţioase dovezile şi
experienţele personale. De aceea gândesc că pătrunderea în paranormal se va
face atunci când multe persoane se vor fi angajat pe calea experienţelor
personale. Atunci când diferite persoane au propriile lor experienţe, ele nu
mai au nevoie atunci de aşa-zişi experţi pentru a le explica ceea ce trebuie
să gândească, căci pot să-şi creeze ele însele propriile lor opinii.
Recunoaşterea experienţelor paranormale nu poate veni decât prin înşişi
indivizii, şi nu prin parapsihologie care nu este decât o pseudoştiinţă.
G.W.: Vă consideraţi un om
religios?
Dr M.: Am fost prezbiterian,
apoi din diferite motive am devenit metodist. Deşi merg la biserică, nu sunt
totuşi un om religios în sensul de a avea o ideologie. Pentru mine, Dumnezeu
nu este numai o chestiune de credinţă, ci şi o chestiune de relaţie. Încerc
să menţin o relaţie cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă altceva decât numai a
crede în El. Mă îndrept spre Dumnezeu ca şi cum m-aş îndrepta spre un
părinte bun şi iubitor şi un bun învăţător – cu un dezvoltat simţ al
umorului. Pe cele enumerate mai sus se bazează relaţia mea cu Dumnezeu şi,
în realitate, acest lucru este valabil pentru mine. Soţia mea şi cu mine am
trăit o experienţă pe care aş vrea cu plăcere să v-o povestesc. Era în 1993;
trăiam deja de trei ani într-o moară veche a cărei instalaţie electrică
fusese refăcută în 1950. Noi ştiam deci că circuitele electrice trebuiau
înnoite, dar până atunci nu avuseserăm destui bani pentru a face acest
lucru. În sfârşit, în septembrie 1993, am estimat că economisiserăm destul.
Totuşi, nu cunoşteam nici un electrician. Ei bine, vă asigur că, chiar cu
preţul de a părea o ficţiune, acest lucru s-a petrecut într-adevăr aşa cum
vă voi povesti. Eram, soţia mea şi cu mine, în picioare în bucătăria noastră
şi ne ţineam de mâini, rugându-ne la Dumnezeu să ne trimită o persoană
corespunzătoare. Speram că şi în această ocazie, s-ar putea dezvolta relaţii
bune. Acesta ar fi trebuit să fie capabil să ne ajute, dar şi noi la rândul
nostru am fi putut de asemenea ajuta. Afirm că a doua zi telefonul a sunat
la noi. Atunci când soţia mea, Cheryl, a ridicat receptorul, o voce a
spus:”Bună ziua, aici B.R. Wilson!” Soţia mea a răspuns: „Da B.R.! Ce pot
face pentru dumneavoastră?” Şi el a răspuns: „Numărul dumneavoastră a apărut
o clipă pe receptorul meu portabil”. Soţia mea a spus: „B.R., noi nu am
sunat încă pe nimeni în această dimineaţă. Despre ce este vorba?” El a spus:
„Sunt electrician”. Şi Cheryl a răspuns: „A, bine! B.R., avem nevoie de un
electrician, vă rog, treceţi pe la noi.” El a venit deci şi a inspectat
întreaga casă. Eram în bucătărie exact în locul unde noi ne rugaserăm, şi
când el a intrat pe uşa bucătăriei, faţa sa a exprimat stupefacţie şi a
spus: „Aş vrea să ştiu cum a apărut numărul dumneavoastră pe receptorul meu
portabil.” Fără a reflecta am răspuns: „Oh! Sunt sigur că a fost Dumnezeu!”
la care B.R. a luat un aer complet uluit de genul: „Cine e tipul acesta?” El
a traversat întreaga noastră casă şi a intrat apoi pe verandă.
Cheryl l-a însoţit până la camionul său. Câteva clipe mai
târziu au revenit amândoi în casă, cu faţa foarte palidă. În timp ce Cheryl
îl însoţea la camion, el îi spusese: „Nu voi putea face această treabă mai
devreme de câteva zile. Provin dintr-o familie foarte unită din împrejurimi,
fratele de 38 de ani a murit recent într-o manieră foarte neaşteptată de un
infarct. Pe drumul de întoarcere de la înmormântare, mama mea a suferit şi
ea o criză cardiacă!”
Acolo Cheryl i-a spus: „Oh! B.R., poate că soţul meu ar
putea să vă aducă ajutor. El vorbeşte despre aceste lucruri cu oamenii”.
B.R. a răspuns: „Mama mea mi-a dat o carte intitulată „Viaţa după moarte”,
dar nu am avut încă ocazia de a o citi”... Acest lucru s-a întâmplat acum
mai mult de şase ani, B.R. este astăzi unul dintre cei mai buni prieteni ai
noştri.
G.W.: Şi ce concluzie trageţi
din această experienţă?
Dr M.: Sincer să fiu, nu ştiu
nimic, nu ştiu ce concluzii trebuie să trag de aici. Voi continua să vorbesc
şi să întreţin relaţii puternice cu Dumnezeu. Da, eu am o relaţie cu
Dumnezeu – fără a cunoaşte care ar fi natura propriu-zisă a acesteia – şi
cred că toată lumea posedă facultăţi asemănătoare.
G.W.: În scrierile
dumneavoastră, folosiţi deseori noţiunea de „viaţă spirituală”. Ce
înţelegeţi exact prin aceasta?
Dr M.: Când eram mai tânăr,
credeam că puterea spirituală putea fi explicată în definitiv prin
psihologie. Credeam că atunci când cineva avea experienţe mistice şi credea
în Dumnezeu, era vorba despre un fenomen psihologic şi care e foarte uşor de
explicat în termeni psihologici. Dar odată ce eu însumi am cunoscut în
cursul vieţii mele astfel de experienţe, am ajuns la concluzia că trebuie să
existe un alt plan al existenţei: puterea spirituală, care merge mai departe
de posibilităţile de a explica ale psihologiei. De exemplu, am avut o
viziune cu bunica mea decedată. O vedeam foarte clar aşa cum vă văd pe
dumneavoastră acum în faţa mea. O auzeam vorbind, percepeam vocea sa,
resimţeam prezenţa sa, chiar am avut o lungă convorbire cu ea.
Am avut în acelaşi timp o puternică experienţă empatică a
morţii aparente cu ocazia decesului mamei mele. Am văzut lucruri
excepţionale, dar întotdeauna continui să-mi urmez scepticismul. Dacă vă
imaginaţi totul ca pe o ipoteză, atunci veţi vedea mult mai multe
posibilităţi. Cred că, dacă vă închideţi în voi înşivă şi spuneţi că aţi
învăţat totul cu privire la ceea ce este de învăţat referitor la un lucru
determinat, vă angajaţi pe calea autodistrugerii, căci există întotdeauna
ceva în plus de învăţat, şi întotdeauna noi moduri de a înţelege lucrurile.
G.W.: Deci, în ciuda tuturor
experienţelor profunde trăite pe care le-aţi avut, nu vreţi să trageţi
concluzii definitive şi să spuneţi poate: da, cred că lumea de apoi există
în mod efectiv.
Dr M.: Crd că mulţi ar face
pasul şi ar spune: „Da, există.” Eu spun mai degrabă că nu ştiu acest lucru,
căci în realitate toate reprezentările pe care noi le legăm de „viaţa de
după moarte”, „lumea de apoi” sau „de după” sunt încă vagi în totalitatea
lor. Nu se ştie deloc despre ce se vorbeşte când se spune despre
posibilitatea de a „supravieţui morţii”.
G.W.: Elisabeth Kübler-Ross
spunea că limbajul nostru nu este suficient pentru a descrie moartea.
Dr M.: Bineînţeles! Noi
utilizăm un limbaj simplu pentru a ne satisface nevoile cotidiene
fundamentale: ne hrănim, privim la ceea ce se petrece la televizor, spunem
copiilor noştri ce trebuie să facă, auzim prin vocea propriei noastre femei
ce trebuie să facă ea însăşi, ne atingem scopul muncii noastre, etc.
Limbajul nostru este suficient pentru a exprima toate experienţele noastre
cotidiene. Dar în ceea ce priveşte maniera de a exprima ceea ce ţine de
viaţa de dincolo de moarte, nu mai este la fel de simplu. Nu există cuvinte
literare pentru aceasta. Fiecare dintre expresiile pe care le utilizăm, de
exemplu „viaţa de după moarte” sau „cealaltă lume”, este o metaforă sau o
figură retorică. Să ne gândim la cuvântul „lumea de dincolo”; noi învăţăm
această noţiune într-un concept spaţial. Noi vrem să ştim, de exemplu, ce
este „dincolo” de acest perete. Dar când vă gândiţi la lumea de dincolo a
morţii, sau la lumea de dincolo a morţilor, lumea de dincolo luată în
această accepţie.... nu o puteţi înţelege! Este întotdeauna o metaforă sau o
altă figură retorică la care recurgem pentru a exprima această idee. Este
ceva care se găseşte deasupra existenţei literare, şi aceasta va rămâne
întotdeauna în afara capacităţii ştiinţei de a o înţelege.
Expresia cea mai apropiată pe care o utilizăm în general, şi
care are aceeaşi caracteristică, în măsura în care ea nu poate fi exprimată
în mod adecvat într-o manieră ordinară sau cu alte cuvinte literare este,
gândesc eu, este noţiunea de dragoste. Pentru a exprima ceea ce ascunde
acest cuvânt ne servim de versuri frumoase sau de poezie. Dragostea şi viaţa
de după moarte sunt două noţiuni care merg împreună (mână în mână). În toate
discuţiile pe care le am cu oameni care au pierdut, spre exemplu, un copil,
sau o fiinţă dragă, revenim întotdeauna la faptul că dragostea este ceva
care supravieţuieşte morţii!
|
