|
Noile frontiere ale morţii
Când concepţiile noastre
sunt zdruncinate
Din toate experienţele
trăite de fiinţele omeneşti, naşterea şi moartea sunt cele mai comune,
fiindcă nici o persoană care trăieşte pe Pământ nu poate scăpa de acestea.
Dacă este exclus cazul unei situaţii psihologice dramatice, naşterea unui
copil este cel mai adesea sinonimă cu o aşteptare plină de bucurie şi o
fericire împărtăşită de cei din jur. În mod invers însă, moartea unei fiinţe
dragi, la fel ca şi însăşi gândul la propria noastră moarte, constituie
pentru cei mai mulţi dintre noi o necunoscută întunecată, care ne umple de
groază.
 Autor:
Salem Yahi
Cum de s-a putut naşte în
noi un astfel de sentiment? De foarte mult timp, devastatorul intelect este
stăpânit de diferite credinţe religioase. Viziunea mecanismului evolutiv
natural al fiinţelor umane a fost deformată considerabil prin puncte de
vedere strict omeneşti, erijate în dogme. Suprimarea cunoaşterii spirituale,
a spiritului ca principiu independent şi animator al corpului fizic, a
condus în mod inevitabil către un vid psihic, pe care ideologia materialistă
s-a grăbit să-l umple, pentru a desăvârşi astfel prăbuşirea interioară a
fiinţei omeneşti.
 După
frica de moarte, orchestrată de diferite religii care au refuzat orice
logică naturală a vieţii, înlocuind necunoaşterea lor prin aşa-zisele taine
de nepătruns ale lui Dumnezeu şi plasând miracolele deasupra Legilor
Creatorului, oroarea de moarte a înlocuit fericirea de a trăi.
Golite de esenţa lor
spirituală, credinţele respective au făcut în final ca întreaga înţelegere
umană să fie deviată. Şi astfel, intelectul omenesc a adăugat la scurt timp
şi concepţia sa limitată privind spaţiul şi timpul terestru, decretând că
spiritul ar fi produsul creierului.
Persecuţiile şi abuzurile
săvârşite împotriva sufletului şi a trupului oamenilor, timp de secole de
imperialism şi de despotism religios, au provocat în mod inevitabil reacţii
salutare. Graţie descoperirilor ştiinţifice, incredulitatea şi ignoranţa au
cedat treptat locul recunoaşterii legilor naturale. Venea în fine un nou
impuls care să fie dat omenirii împovărată de secole de înrobire, căci
cunoaşterea principiilor care guvernau universul material poate oferi omului
ocazia de a intui realitatea forţei divine. Omul posedă în el - dacă vrea -
capacitatea de a descifra cartea naturii, în care se află înscrisă Voinţa
lui Dumnezeu. Dar aceasta a fost în van, căci descoperind o nouă sursă de
putere, intelectul s-a grăbit să distrugă atenţia acordată religiilor,
pentru a o înlocui cu dominaţia raţiunii.
Şi astfel, de această
dată, înţelegerea cosmică a fiinţei omeneşti a fost prinsă în jugul
pseudo-evidenţelor materialiste. La absurditatea explicaţiilor religioase
s-a substituit elocvenţa orgolioasă a ştiinţei, instaurând măsura oricărui
lucru. Aceasta a pus stăpânire la rându-i pe dreptul de viaţă şi de moarte,
exercitat atât de mult timp asupra oamenilor ca privilegiu exclusiv al
religiilor. Fără o reflexie personală, fără o analiză mai atentă, o mulţime
de persoane care s-au îndepărtat de religie, s-au refugiat într-o letargie
întreţinută cu grijă prin declaraţiile oamenilor de ştiinţă care asigură că,
în curând, vor putea dirija viaţa şi
moartea. Dar nimic nu poate dura fără forţa
spiritului. Fiecare ideologie bazată pe revărsarea intelectului produce, în
final, întotdeauna o reacţie în însăşi cadrul propriei organizări.
Fenomenul morţii este un
bun exemplu. Astfel, de circa un secol, lista oamenilor de ştiinţă care au
abordat studiul morţii din unghiul spiritualismului - fără a se îndepărta de
exigenţele experimentale - nu au încetat să se mărească. Printre aceştia,
mai mulţi medici au împărtăşit în mod public convingerile lor asupra vieţii
de după moarte, bazându-se pe numeroase observaţii făcute la căpătâiul
muribunzilor cât şi pe mărturiile celor scăpaţi de la moarte, fiind
„reînviaţi" graţie tehnicii moderne de reanimare.
Numeroase cărţi care
tratează acest subiect au devenit best-sellers. Unii fizicieni propun un nou
mod de a privi concepţiile referitoare la lume şi la sensul vieţii. Sunt
acum şi psihanalişti care afirmă că de fapt conştiinţa omului trăieşte mai
întâi în afara corpului, care nu ar fi decât un suport momentan cu expresie
umană.
Astfel de manifestări
angajante şi curajoase pornite din însăşi sânul lumii ştiinţifice introduc
totuşi un nou mod de interpretare a omului, făcând ca materialismul să se
fisureze încetul cu încetul, dat fiind că cerinţele în acest sens cât şi
audienţa publică sunt mari. Studiul morţii, denumit tanatologie, pune în
cauză - în mod progresiv - orgolioasele convingeri anterioare ale ştiinţei.
Întrebări
asupra realităţii vieţii de după moarte
 Cărţile
religioase şi îndeosebi Biblia, conţin contradicţii evidente cu privire la
moarte. Analiza acestora nu s-a sfiit să semnaleze anumite contrasensuri din
textul biblic şi astfel, să critice însăşi fundamentul religiei.
În acest mod a fost
negată viaţa spirituală şi eternă, arătându-se că ar fi vorba doar de o
manifestare de slăbiciune, de o proiecţie a dorinţelor noastre, de o
consolare pentru cei oprimaţi, de un refuz de a se asuma riscurile vieţii,
sau de o refugiere în ireal. Această altă dimensiune a vieţii ar fi ea numai
o dorire, o iluzie, un drog, o lipsă de reflecţie sau o speranţă zadarnică?
Pătrunderea în
cunoaşterea lumii invizibile nu este de loc uşoară, cu creierul nostru al
cărui percepere este limitată la cele cinci simţuri. Dar realitatea morţii
este prezentă încă înainte de moartea efectivă. Ea este înscrisă în însăşi
procesul evoluţiei viului de aici, de pe Pământ. Aceasta înseamnă că fiinţa
umană există încă înainte de a fi prezentă pe Pământ. Faptul respectiv
indică de la început că ea va continua să evolueze şi după pierderea
învelişului material. De altfel, intuiţia poate să ne reveleze această
convingere într-o existenţă care domină din plin scurtele etape ale vieţii
terestre, fără să diminueze valoarea efectului de înălţare pe care acestea
îl au de fiecare dată asupra spiritului uman.
Moartea părţii pământene
este însă foarte banală, întrucât ea nu face decât să confirme unul din
aspectele mecanismului viului, care este condus prin legi precise. Ne mai
minunăm încă şi astăzi, într-o epocă în care cunoaşterea tehnică este
lăudată peste măsură, văzând acest fenomen prezentat permanent ca o
manifestare îngrozitoare. Faptul în sine arată cât de mult s-a limitat
ştiinţa prin repere stricte, pe care doar sufletul le poate depăşi cu
uşurinţă, în timp ce intelectul a ajuns la capătul posibilităţilor sale.
Ori, întregul rău provine din această inversiune de valori: intelectul a
luat comanda, în timp ce sufletul este îndepărtat pe pianul secund, fiind
considerat doar o fantezie acceptabilă.
Pentru a demonstra prin
toate mijloacele posibile că nu există conştiinţă fără prezenţa unui creier
activ şi că, drept urmare, spiritul nu există independent de corp, oamenii
şi-au îngustat teribil de mult viziunea lor asupra lumii reale. A voi să
explici viaţa printr-o interacţiune a forţelor fizico-chimice care ar fi la
originea tuturor lucrurilor, nu face decât să complice înţelegerea
individuală; aceasta ar fi ca şi cum nu ar fi fost îndeajunse colportarea
ignoranţei şi prostirea provocată în alte secole de diferite religii. La
înjosirea perfecţiunii lui Dumnezeu - generată de dogme - s-a adăugat sau
chiar s-a substituit un materialism excesiv, care paralizează conştiinţa
individuală.
Speranţa într-o viaţă
materială fără de moarte este o imensă şi teribilă înşelare, ale cărei
fructe sunt veninoase. Această otravă a intoxicat lent sensibilitatea
omenească. Drept urmare, intuiţia nu a mai putut juca nici un rol. Aşa-zisul
miracol al tehnicii medicale şi reclama care i s-a făcut, combinat cu
frecvenţa bolilor nevindecabile care nu încetează să se extindă, conduce la
mari aberaţii mentale. Credinţa vie în Dumnezeu şi cunoaşterea perfecţiunii
Sale au părăsit inimile oamenilor. Acestora li s-a substituit credinţa în om
şi în ştiinţă.
De fapt, la ce ar putea
servi o viaţă terestră din care nu am putea păstra nimic prin moarte?
Această întrebare simplă este de natură să facă să fie sfărâmate barierele
ignoranţei şi ale fricii. Ea incită să ne întrebăm asupra sensului vieţii şi
a locului omului în cadrul minunatei Creaţii materiale. Este puţin probabil
ca în cursul vieţii sale, fiecare fiinţă omenească să nu se găsească
confruntată cel puţin o dată cu această întrebare crucială: „Cine sunt eu cu
adevărat ?" Boala, suferinţa şi moartea sunt de fapt, adeseori mijloace
salvatoare pentru trezirea conştiinţei spirituale. Diversele alte teorii
asupra vieţii nu mai conving pe nimeni. Multă lume se agaţă totuşi de
acestea, în iluzia de a scăpa de necesitatea inevitabilă a înfruntării cu
curaj, într-o bună zi, a propriei ignoranţe în acest domeniu, atunci când
însăşi ştiinţa are dificultăţi în statuarea unei definiţii a morţii.
Cum
este definită
moartea de ştiinţă?
Dicţionarul francez de
medicină şi biologie defineşte moartea astfel: „oprirea completă şi
definitivă a funcţiunilor vitale ale unui organism viu, cu dispariţia
coerenţei sale funcţionale şi distrugerea progresivă a unităţii tisulare şi
celulare" (Masson, 1970). Această definiţie nu rezolvă cu nimic problema
morţii şi nu dă nici o precizare cu privire la momentul exact al decesului.
Singura certitudine oferită este cea legată direct de descompunerea care
angajează corpul într-un proces ireversibil de distrugere totală. Pentru
toţi cei care cred - şi îi asigură şi pe alţii - că omul este numai trupul
său, este vorba deci de un eveniment devastator, de o catastrofă fiziologică
greu de acceptat.
Se pare însă că ar exista
mai multe feluri de morţi, dacă judecăm după numărul denumirilor ştiinţifice
care au fost consacrate şi iată în acest sens câteva exemplificări: moartea
aparentă, moarte genetică, moarte interfazică, moarte intercinetică, moarte
neonatală, moarte organică, moarte parţială, moarte centrală, moarte totală,
moarte biologică, moarte clinică... în final, toate acestea nu indică de
fapt nimic precis. Noţiunile de respiraţie divizată şi de slăbire a
centrilor nervoşi sau a celor cardiaci, sunt artificiale în măsura în care
aceste trei sisteme vitale nu pot unele fără celelalte, întrucât o absorbţie
insuficientă a oxigenului opreşte inima, iar lipsa irigării sanguine omoară
creierul.
Absenţa bătăilor inimii
şi a mişcărilor respiratorii nu mai sunt astăzi suficiente pentru a declara
mort un om. Nenumăratele cazuri de înmormântare de viu au dovedit că aceste
aspecte nu sunt categorice. La acestea s-a adăugat testul encefalografiei
care dovedeşte încetarea curentului cerebral, când traseul specific devine
liniar. însă chiar şi cu proba respectivă deşi au fost morţi declaraţi prin
aceste trei controale, au existat totuşi cazuri de revenire la viaţă.
Tehnicile moderne de reanimare au făcut într-adevăr posibile astfel de
reîntoarceri ale conştiinţei în corp.
Conform dreptului
francez, autoritatea medicală este singura care garantează constatarea
morţii. Momentul decesului este de fapt un eveniment al naturii şi nu o
problemă de drept. Astfel, medicului îi revine să constate decesul şi să îi
explice cauzele. Or, chiar organizaţiile medicale internaţionale, cum este
şi OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) nu se pot pune de acord asupra
unei definiţii comune a morţii. Ele cercetează mereu criteriile precise care
să permită stabilirea momentului morţii. în lipsă de ceva mai bun, se pare
că americanii s-au fixat la patru criterii care ar determina - după ei -
coma ireversibilă: nereceptivitatea şi lipsa de
răspuns la stimuli exteriori şi interni,
absenţa mişcărilor
respiratorii timp de cel
puţin o oră pentru un pacient plasat sub un aparat respirator, absenţa
reflexelor (pupila fixă, fără reacţie la lumină etc.) şi, în ultimul rând,
electroencefalograma plată. De fapt, nici prin aceste criterii momentul
morţii nu devine, în realitate, cu nimic mai sigur. Cu toată exclusivitatea
acordată parametrilor tehnici şi cu întreaga putere acordată lumii medicale,
necunoaşterea noastră este încă departe de a fi depăşită de o informaţie
fiabilă privind adevărata viaţă - aceea a conştiinţei - şi a demnităţii
umane. O clasă de specialişti în tanatologie s-a născut o dată cu puterea pe
care legea şi societatea a acordat-o medicinii. Aceştia definesc însă
moartea în mod unilateral, plecând numai de la strictele concepte materiale
limitate la cele cinci simţuri. Ei o controlează lipsind-o de dimensiunea ei
naturală prin acest comerţ cu piese separate care sunt organele pentru
transplanturi, precum şi cu experienţe de tot felul. Se iveşte totuşi o
speranţă. Această nouă tutelă dominatoare şi restrictivă nu poate împiedica
să apară chiar în sânul ei, precursori ai unui nou mod de a considera
moartea.
Un nou fel de a privi
moartea
 Doctorul
Elisabeth Kubler-Ross, medic şi psihiatru, nu credea în viaţa de după
moarte. Felul ei de a vedea moartea s-a schimbat însă pe măsură ce s-a
confruntat cu diferiţi muribunzi. Astfel, ea a ajuns să considere că această
problemă trebuie studiată în mod deschis.
Diversitatea contactelor
şi a schimburilor de idei cu pacienţii ei i-au permis să identifice şapte
etape emoţionale în cursul perioadei - cu durate variabile - de dinaintea
decesului. Perioada respectivă poate fi separată de fapt în două părţi
principale, cea a focalizării exclusive asupra corpului, căreia îi urmează
concentrarea asupra conştiinţei. Cele şapte etape emoţionale, care modulează
aceste două părţi principale, sunt următoarele: şocul, tăgăduirea, furia,
depresiunea, tocmeala, acceptarea, stadiul final.
Prima etapă - şocul -
este aceea în care este aflat inevitabilul ce rezultă din boala respectivă.
Durata ei este variabilă şi provoacă efecte psihologice diferite, în funcţie
de fiecare persoană în parte. Este începutul uceniciei morţii în viaţa
terestră, în cursul căreia se începe experienţa separării faţă de lumea
materială.
Survine apoi tăgăduirea.
Bolnavul traumatizat încearcă să depăşească şocul psihic, căutând în sinea
lui raţiunile care să-i permită o infirmare a plecării fatale. El poate
chiar să consulte un alt medic sau vindecător, sperând să audă un diagnostic
opus. Sfârşeşte totuşi prin a se înclina.
Aceasta este faza
resemnării dureroase şi uneori, revoltate. Lumea înconjurătoare îi devine,
deodată, străină, începând să întrevadă treptat momentul despărţirii.
Bolnavul se poate arăta agresiv, sau chiar disperat.
Se intră astfel în faza
depresivă. La devenirea conştientă asupra bolii sale şi a plecării din
viaţă, se adaugă acum grijile afective şi cele materiale, provocate de
culpabilitatea de a lăsa, de exemplu, singuri soţia şi copiii săi. El cade
într-un fel de tăcere morocănoasă. Consideră tratamentele medicale inutile
şi respinge demonstraţiile afective ca fiind minciuni pentru ascunderea
stării sale critice. Energia şi rezistenţa gândită îi revin în mod brutal.
Bolnavul angajează un fel de negociere cu conştiinţa sa, îl invocă pe
Dumnezeu, face promisiuni, jura că se va face mai bun, face legământ că va
fi un alt om.
Revine calmul.
Agonisantul se supune. Este momentul de a-şi lua rămas bun de la cei
apropiaţi şi de a-şi reglementa problemele. El ascultă de corpul medical.
Lumea materială devine ceva din trecut. Bolnavul îşi priveşte moartea şi
poate chiar o aşteaptă cu o anumită curiozitate sau cu nelinişte. El începe
să vorbească acum celor care îl aşteaptă dincolo. Vede moartea în faţă şi
aşteaptă un nou mod de existenţă; el percepe o lume nouă şi se pregăteşte să
treacă peste un prag fără întoarcere. Conştiinţa sa s-a ascuţit.
Urmează apoi stadiul
final, în care bolnavul încă nu a murit în sensul biologic
al cuvântului, dar nu mai este posibilă nici o comunicare cu el. Trăieşte
acum într-un câmp de
conştiinţă cu totul altul.
În acest moment al vieţii
sale el pătrunde într-o stare de conştiinţă în care a încetat orice durere.
Nu mai mănâncă şi tot ceea ce îl înconjoară îi este total indiferent.
Trecerea către moarte este consumată.
Nu toţi bolnavii trec în
mod sistematic prin aceste diferite etape, care preced moartea. Unele dintre
aceste faze sunt extrem de scurte şi se confundă. Felul în care privim
existenţa atunci când suntem sănătoşi pe deplin, pare să determine modul în
care vom înfrunta propria moarte atunci când ne va veni ceasul.
Această descriere a
primelor faze ale morţii nu este de fapt singurul studiu de care dispunem
astăzi. Experienţa morţii a dat loc, de asemenea, la observaţii foarte
interesante şi din partea unui alt medic.
O nouă apropiere de
mecanismul morţii
Raymond Moody - mai întâi
profesor de filozofie şi apoi medic - a fost primul care a dat o formă
concretă şi transmisibilă unui public larg, a experienţelor trăite de cei
care au scăpat cu bine dintr-o moarte clinică. El este cel care a consacrat
termenul de NDE (Near Death Experience) pe care îl putem traduce ca
„experienţa morţii apropiate". Dr. R. Moody are meritul de a fi propus o
descriere simplă şi convingătoare a evenimentelor succesive care constituie
ceea ce noi denumim moarte. Din ansamblul experienţelor de moarte clinică,
el a putut extrage un model comun al mecanismului morţii. Descrierea sa
începe prin ieşirea în afara corpului. Este vorba de proiectarea sinelui în
exteriorul corpului fizic din carne şi sânge. Această afirmaţie, cunoscută
de spiritualişti încă din cea mai îndepărtată antichitate, avea de ce să
surprindă întregul corp medical. Şi totuşi, ieşirea în afara corpului,
denumită şi voiaj în astral, este un fenomen similar somnului fiecăruia
dintre noi. Visul este manifestarea sa cea mai tangibilă. Evidenţierea
acestui fenomen de exteriorizare a sinelui într-o dimensiune materială mai
subtilă, vine să confirme cunoaşterile anterioare privind realitatea unei
alte lumi, în care evoluăm într-un alt corp ale cărui proprietăţi sunt
uimitoare din punct de vedere terestru.
În
primele clipe, aproape în momentul în care medicul anunţă că s-a terminat cu
viaţa respectivă, persoana se vede plutind pe deasupra corpului ei, îl vede
pe medic, pe infirmieră şi pe reanimator, agitându-se cu toţii în jurul
propriului trup. Ea este surprinsă că aude ceea ce discută aceştia. După
reîntoarcerea în corp, persoana explică foarte precis ceea ce a văzut de sus
şi ce a auzit atunci când creierul se afla de fapt în imposibilitatea de a
funcţiona normal. Persoana a rămas uimită constatând că poate traversa
plafoanele şi zidurile. Ea a încercat, în zadar, să atragă atenţia
persoanelor prezente atingându-le braţul sau umărul, pentru a le informa
despre excelenta sa stare de sănătate.
Ceea ce aparent este
extraordinar, este faptul că voiajorul în astral, „mortul", se comportă
admirabil de bine. El nu mai resimte nici o suferinţă. Se simte uşor şi
fericit, fiind degajat pentru un timp de teribilul său înveliş carnal, care
cu câteva minute mai înainte îl chinuia în mod crud. Această senzaţie de
bună-stare, de plăcere profundă, este o stare de mare intensitate pentru cel
care a trăit-o.
Vine momentul în care
persoana se simte luată cu o viteză de necrezut în ceea ce ea denumeşte
ulterior un tunel lung şi întunecat. Uneori, anumite persoane întrevăd
totuşi peisaje, care defilează la fel de repede ca atunci când ne aflăm la
bordul unui vehicul ce rulează cu mare viteză. Alţii au menţionat senzaţia
că au urcat pe o scară în spirală. în cursul acestei deplasări verticale
foarte rapide, sunt percepute şuierături şi zgomote asemănătoare unor
trosnete.
Deodată, apare în
depărtare o pată de lumină ce pare a se apropia cu repeziciune. Aceasta este
doar o impresie, căci mişcarea ascendentă este cea a decedatului. Lumina
respectivă se măreşte şi învăluie persoana venită, fără a o jena însă.
Strălucirea ei este
resimţită ca o stare minunată, părându-i-se că
niciodată pe Pământ nu a simţit ceva asemănător. Această lumină înfăşoară
persoana, transmiţându-i o neuitată senzaţie de prospeţime şi de mulţumire.
Este ca un dar al iubirii.
Din îmbrăţişarea acestei
lumini apare o fiinţă plină de bunătate, care i se adresează. instantaneu,
decedatul este pus - printr-un mecanism pe care nu-l ştie deloc - în faţa
tuturor faptelor pe care Ie-a făcut în viaţă. Gândurile sale, vorbele şi
actele sale, toate defilează fulgerător, ca pe o bandă magnetică. Este
înregistrat totul, până în cel mai mic detaliu. Faţă de cele făcute,
conştiinţa binelui şi a răului apare dintr-o dată, sfâşiind vălul celor
neînţelese. Decedatul ştie în acele momente ceea ce este bun sau rău în
fondul său, ceea ce trebuie încă dezvoltat pentru a duce la rezultate
frumoase, ceea ce trebuie eliminat imediat pentru a nu-şi mai împiedica
evoluţia. O deschidere extraordinară a cunoaşterii sale îl transformă.
înţelege acum ceea ce este adevărata sa viaţă şi cum trebuie să se conducă
de acum înainte. Îşi face bilanţul vieţii şi acesta este momentul în care,
în general, se termină experienţa morţii clinice.
Reîntoarcerea în trupul
bolnav sau rănit este trăită în mod crud. Unii s-au văzut obligaţi de către
fiinţa luminoasă să revină în corpul lor, pe când alţii au fost atraşi
graţie îngrijirilor medicale care le-au reanimat „maşinăria". Anumiţi
„decedaţi" au avut chiar pică pe reanimator din această cauză, pe care şi-au
manifestat-o după ce s-au reintegrat în trup. Oricare ar fi fost însă modul
de reîntoarcere, viaţa celui care a trăit o astfel de experienţă a rămas
marcată pentru totdeauna. Prima consecinţă este suprimarea clară şi simplă a
oricărei frici faţă de moarte. Însă o a doua urmare, mult mai importantă,
este faptul că în fondul intim al fiecăruia s-a înscris într-o manieră de
neşters, recunoaşterea dimensiunii şi a valorii spirituale. Toţi aceştia
ştiu de acum înainte că există şi o altă viaţă, că de fapt aceasta există
chiar înaintea celei a corpului terestru, care nu este decât un instrument
în serviciul maturizării spiritului.
Despre
moartea copiilor
Se ştie acum că adulţii
şi copiii trăiesc moartea clinică în mod diferit. Acest decalaj în percepere
ar fi legat direct de faptul că la copil, creierul nu este încă atât de
programat cognitiv, ca cel al adultului.
Oamenii adulţi care
trăiesc această experienţă îşi păstrează constantă personalitatea pe toată
durata evenimentului. Legătura cu propriul trup fizic constituie un filtru
puternic, care modifică sau alterează în mod sensibil bogăţia trăirilor
avute. în cazul copiilor, lucrurile se petrec altfel. Dimensiunea infantilă
care îi caracterizează în mod normal, este estompată în beneficiul unei
atitudini extrem de profunde. Copilul dă impresia de a nu se afla la vârsta
sa. După reîntoarcerea în corp, el demonstrează o conştiinţă
surprinzătoare.O intensă pace se degajă din el. La revenirea dintr-o astfel
de experienţă, copilul devine pentru moment o fiinţă fără vârstă, un individ
plin de înţelepciune şi ale cărui vorbe de o seninătate exemplară uimesc
prin profunzimea lor.
Spiritul care este legat
de corp arată o maturitate extraordinară. Pe când micul corp este cel al
unei fiinţe încă nedezvoltate, individualitatea lui, spiritul viu, arată că
este dotat cu o rară potenţialitate, care se exprimă radiind pace şi
înţelepciune. Pe pragul morţii, spiritul a depăşit pentru un timp corpul
copilului. El este de fapt cel care vorbeşte acum, în baza experienţelor
sale anterioare. Este într-adevăr uimitoare această transformare. Vocea sa
se exprimă cu o autoritate cu totul naturală, care surprinde în raport cu
trupul său tânăr, printr-o astfel de manifestare făcându-l să se asemene
unui adult.
Cercetătorii acordă un
interes sporit mărturisirilor copiilor care au trăit o moarte clinică, în
măsura în care aceştia nu au fost influenţaţi încă psihic de cultura
mediului ambiant şi de fricile formate în cursul vieţii avute. În faţa
morţii, copilul apare ca fiind mai autentic. El nu manifestă nici o lipsă de
sinceritate, el nu joacă un anume rol. Se mulţumeşte să spună în
modul cei mai simplu din
lume, ceea ce a trăit în mod real. Adesea, cuvintele lui sunt totuşi
limitate atunci când descrie intensitatea şi imaginile evenimentului.
Trăirea lui intuitivă nu este dominată încă de instrumentul intelectului.
Acest fapt oferă desigur avantajul unei exprimări lipsite de schemele pe
care credinţele adulţilor nu le pot elimina.
În faţa cunoaşterii
propriei lor morţi, copiii dau lecţii adulţilor. Ei ştiu acum ce îi aşteaptă
după viaţă. Ceea ce spun ei despre lumea de dincolo, despre sensul vieţii,
despre reîntoarcerea pe Pământ,
este un formidabil mesaj pentru adulţii îngroziţi însăşi de ideea morţii. Cu
câtva timp înainte de moartea lor efectivă, copiii experimentează în mod
frecvent voiaje în afara corpului. Acest proces de părăsire a trupului îi
pregăteşte pentru marea plecare. De cealaltă parte, ei sunt aşteptaţi. Ei
ştiu acest lucru şi sunt fericiţi. În cursul perioadei respective, mulţi
copii fac dovada unei cunoaşteri a viitorului. Dacă, de exemplu, în cursul
unui accident unul dintre părinţi a murit, ei cunosc acest lucru chiar dacă
cei din jur caută să îl ascundă.
Aura muribunzilor
Există o energie care
circulă permanent în întregul nostru corp fizic şi care îl învăluie şi la
exterior. Ea acţionează independent de orice credinţă intimă şi de orice
concept ştiinţific îngust. Vechile filosofii şi medicinile antice cunoşteau
această energie, care este iradiaţia spiritului prin toate învelişurile
sale. Cunoaşterea respectivă este şi la originea terapiilor chineze, cum
este de exemplu acupunctura. Acum câţiva ani, oamenii de ştiinţă francezi şi
chinezi au demonstrat în cursul experienţelor conduse separat, că
meridianele de acupunctura există cu adevărat ca fenomene
electrofiziologice. Aceştia au întocmit în acest sens o hartă anatomică,
care se suprapune în proporţie de 90% celei ştiute prin vechile tradiţii
chineze.
Pentru spiritualişti,
această energie este rezultatul radiaţiei spiritului prin învelişurile
corporale. Aceasta este cunoscută sub numele de aură. Este un fel de câmp
magnetic care, ca atare, se manifestă prin vibraţii colorate şi
schimbătoare. Este deci o substanţă care posedă un volum şi o formă. Vechile
reprezentări iconografice şi tradiţiile esoterice au menţionat întotdeauna
realitatea acestei energii aurice.
Graţie descoperirii
întâmplătoare a fizicianului rus Semion Kirlian - din anul 1939 - a fost
făcută posibilă vizualizarea fizică a aurei. Asistând la demonstraţia făcută
cu un aparat nou de înaltă frecvenţă pentru electroterapie, el a observat în
cursul unui tratament efectuat asupra unui pacient, prezenţa unei fulgerări
luminoase între pielea bolnavului şi electrodul aparatului. S-a hotărât
atunci să fotografieze fenomenul. Astfel s-a născut imaginea Kirlian.
Dar ce relaţie poate
exista între moarte şi aură? Anunţarea descoperirii respective a provocat pe
atunci numeroase reacţii. Unii vedeau în aceasta dovada existenţei
sufletului, pe când alţii, în mod opus, contestau prezenţa unei realităţi
energetice proprie materiei, necunoscută încă din punct de vedere
experimental. Dar de fapt, ce arăta fotografia Kirlian şi la ce poate servi
aceasta? Kirlian a demonstrat că era posibil pe această cale să se pună în
evidenţă starea afectivă, dispoziţia intimă, neliniştea sau chiar starea de
oboseală a unui subiect fotografiat. S-a ridicat deci problema de a şti dacă
există, sau nu, vreo relaţie între imaginea acestei energii colorate şi
sănătatea fizică.
Drept urmare, numeroşi
savanţi au început să testeze acest mijloc tehnic în vederea completării
diagnosticelor medicale. Au putut astfel să stabilească în mod progresiv, o
relaţie directă între culorile percepute şi simptomele descrise de pacienţi.
Au fost înregistrate astfel numeroase succese în tratamentul bolilor
mentale, cum ar fi de exemplu nevrozele. În absenţa unei probe medicale
„tradiţionale", imaginea Kirlian arată ameliorarea sau agravarea unei boli.
Se ştie acum în mod precis că fiecare boală mentală marchează imaginea
respectivă cu o amprentă specifică. Aceste efecte scot în evidenţă
extinderea conflictelor care agită personalitatea subiectului.
Doctorul Thelma Ross a
procedat la lucrări de observare a diferitelor cancere de le animale şi
plante. Ea a pus în evidenţă diferenţa caracteristică dintre un membru sau
un organ atins de această boală şi un membru sau un organ similar de la un
subiect sănătos.
Această nouă apropiere
faţă de boală nu s-a oprit însă aici. În fapt, este posibil de asemenea de a
stabili un diagnostic de acest gen, chiar înainte de apariţia simptomelor.
Acest lucru înseamnă că înainte de manifestarea tangibilă, orice boală ar
exista în afara cerului material propriu zis. O astfel de constatare
presupune că atunci când o persoană va deceda din cauza unei boli, este
previzibilă moartea sa în dimensiunea materială. Din momentul în care un
organ este atins, aura sa se modifică în mod treptat, până la generalizarea
bolii. Imaginea Kirlian ar fi atunci în măsură să indice însuşi momentul
morţii.
Totuşi, efectul Kirlian
nu a fost încă stăpânit în mod complet, atât sub aspectul său tehnic, cât şi
ca interpretare a imaginilor obţinute. Vizualizarea fizică a fenomenelor
reuneşte trei parametri: termici, electrici şi magnetici. Aparatajul şi
materialele utilizate diferă în funcţie de fabricanţi şi nu oferă
întotdeauna aceleaşi culori pentru un acelaşi subiect fotografiat.
Condiţiile psihice şi fizice modifică la rândul lor, în permanenţă,
rezultatul şi, astfel, nu există o repetare1 suficientă a
imaginii pentru a determina cu precizie diagnosticul. Însăşi prezenţa
operatorilor precum şi condiţiile climatice ambiante pot să afecteze de
asemenea fotografiile respective.
Interesul pentru acest
procedeu a crescut totuşi. Laboratoarele specializate posedă acum un
aparataj perfecţionat de tip video, care permite înregistrarea fluctuaţiilor
aurei precum şi o mai bună înţelegere a acesteia. În viitor, fiecare cabinet
medical va fi dotat desigur cu aparate Kirlian. Nu trebuie confundată însă
imaginea Kirlian - care arată totul în culori vii, deci naturale - cu
scannerul care prezintă imagini reconstituite în mod artificial. Tehnica
medicală a diagnosticării prin aură, completată de cunoaşterea meridianelor
pentru acupunctura, este fără îndoială baza unei noi medicine în curs de
formare.
În cadrul cercetărilor
asupra morţii, fenomenul Kirlian prezintă un interes dublu. Pe de o parte,
el permite să fie detectat organul bolnav şi să se aprecieze momentul
posibil al morţii. Pe de altă parte, ar trebui de asemenea să permită
recunoaşterea precisă a momentului efectiv al morţii, atunci când s-a produs
separarea dintre corpul astral şi trupul terestru. Ne aflăm deci în prezenţa
unui nou aparat de diagnosticare a vieţii pe Pământ, începând de la naştere,
trecând prin deplina sănătate cât şi prin boli, până la moarte. Aşadar, este
în curs o revoluţionare a cunoaşterii tanatologice.
Învăţătura
spirituală, cheie a cunoaşterii
Pentru mulţi sceptici,
toate aceste observaţii serioase de fapte incontestabile nu ar dovedi nimic.
Materialiştii resping spiritualul, iar credincioşii dogmatici îl deformează.
Împreună, aceştia tăgăduiesc orice valoare a evenimentelor trăite de cei
care au trecut prin moarte şi au scăpat de ea. O parte din oamenii de
ştiinţă care concep lumea ca un tot pur material, contestă această
interpretare a faptelor logice. Cei care servesc dogmatic religiile, precum
şi credincioşii care sunt ataşaţi speculaţiilor teologice şi rămân
închistaţi într-o credinţă oarbă, refuză pur şi simplu să ia în considerare
această realitate. Este adevărat că în măsura în care bolnavii şi
accidentaţii trecuţi prin moartea clinică au revenit la viaţa pământească,
ei nu au fost morţi cu totul. Dar acest argument nu este suficient pentru a
o respinge. Să luăm un exemplu. Deşi noi nu rămânem definitiv în stare de
visare, suntem totuşi capabili să atestăm realitatea viselor. Interpretările
freudiene sau explicaţiile spiritualiste care ne sunt propuse nu anulează cu
nimic faptul că noi visăm.
În acelaşi mod, trăirile
celor care au murit clinic nu pot fi respinse. Valoarea lor este cu atât mai
mare, cu cât rezultatele respective au fost supuse analizelor riguroase ale
unor oameni de ştiinţă reputaţi. Dar, în plus, aceste trăiri coincid în mod
exact cu anumite cunoaşteri religioase şi esoterice raportate sub multiple
forme de numeroase credinţe din
vechime.
Este deci timpul de a ne
deschide către noile frontiere ale morţii cu spiritul lucid, debarasat de
concepţii stabilite „a priori" de intelect, pe baza unor idei ştiinţifice
sau religioase. Omul trebuie să ajungă să domine cu siguranţă diversitatea
modurilor de interpretare, care nu face decât să sublinieze imperfecţiunea
felului său de a gândi strâns legat de spaţiu şi de timp. Modul de a concepe
cei doi poli ai existenţei sale, naşterea şi moartea, suferă de
necunoaşterea sa sau de concepţiile limitate, sau chiar de superstiţii.
Pentru a se elimina aceste aspecte, este necesară o trezire salvatoare, care
să scape omenirea de greutatea dureroasă a acestei confuzii interioare.
Moartea şi-a abandonat
astfel misterul ei. Fricile s-au estompat, pentru a face loc cunoaşterii şi
responsabilităţii. Lui Abd-ru-shin îi datorăm informarea exactă asupra
mecanismului morţii. El l-a eliberat de fantezii cât şi de concepţii de
diferite feluri, care până acum inhibau lumea. Opera sa „În Lumina
Adevărului" a pus în mod definitiv bazele spirituale şi materiale ale
cunoaşterii referitoare la moarte.
lată câteva citate din
această operă, care ilustrează mecanismul vieţii şi al morţii:
„Naşterea terestră nu
formează - întotdeauna - decât începutul unei faze deosebite din existenţa
globală a unei fiinţe omeneşti, însă nu şi începutul absolut al acesteia."
(volumul II, conferinţa 10)
„Procesul morţii prin
el-însuşi nu este nimic altceva decât naşterea în lumea de materie subtilă,
fiind analog procesului naşterii în lumea fizică. După separare, corpul din
materie subtilă rămâne legat încă un anume timp de trupul fizic, printr-un
fel de cordon ombilical. Această legătură este cu atât mai puţin solidă, cu
cât fiinţa omenească ce vine să se nască în lumea de materie subtilă şi-a
dezvoltat mai mult sufletul către lumea de materie subtilă, atunci când era
încă pe Pământ.
-
Cei care stau
lângă muribund, să se păzească de a nu se lăsa prinşi de lamentaţii
zgomotoase. Este posibil ca fiinţa din materia subtilă în curs de eliberare,
sau chiar separată de rămăşiţele sale muritoare şi aflându-se încă lângă
ele, să fie impresionată atunci de o manifestare prea vie a durerii şi deci,
să audă şi să o resimtă. Şi dacă se întâmplă să fie cuprinsă de milă, sau
dacă simte dorinţa de a spune cuvinte de consolare, această dorinţă unită cu
necesitatea de a se exprima în mod inteligibil celor care îşi strigă
durerea, să reînnoiască iarăşi în mod solid legăturile sale cu materia
densă.
-
O astfel de
legătură se poate produce uşor atât timp cât corpul fizic nu este răcit
complet şi cât mai persistă cordonul de legătură, care adesea, nu se rupe
decât după mai multe săptămâni." (volumul
II,
conferinţa 30)
Noile frontiere ale
morţii au fost depăşite. Înţelegerea noastră s-a lărgit în cele din urmă.
Moartea nu mai este marea şi teribila necunoscută. Ea se reintegrează în
locul ei de etapă promotoare, necesară şi utilă maturizării spiritului, care
este eul nostru adevărat. Naşterea, viaţa şi moartea terestră sunt în fapt,
trambulinele devenirii noastre spirituale.
|
