|
Melancolia
Albrecht Dürer (1471 - 1528) a creat o gravură în cupru pe cât de frumoasă,
pe atât de misterioasă, aşa numita „Melancolie”. Opera a apărut în anul 1514
şi melancolia este personificată aici ca fiind o făptură feminină cu aripi,
care şede, cu capul sprijinit pe mâna stângă, gânditoare. Christian Baur ia
ca punct de plecare gravura în cupru a lui Albrecht Dürer, pentru a-şi
expune părerea în legătură cu temperamentele umane.
 Autor:
Dr. Christian Baur
La fel ca şi remarcabila operă „Hieronimus în cameră”, şi această
gravură în cupru a lui Albrecht Dürer a apărut în anul 1514.
„Melancolia”, personificată printr-o făptură feminină cu aripi, stă în
mijlocul unor obiecte stranii, îşi sprijină capul în mâna stângă şi
priveşte deznădăjduită într-un loc care nu apare în imagine. În timp ce
ea pare de-a dreptul îngrădită de obiectele ciudate din jur, de bilă, de
piatra mare, asemănătoare unei prisme, de uneltele împrăştiate în jur,
de zidul din spatele ei, priveliştea se deschide în partea stângă spre
depărtarea mării. Acolo soarele apune, lăsând o ultimă rază să pătrundă
printre nori şi zugrăvind un curcubeu pe cer. Curcubeul şi raza de
soare – acolo pluteşte şi un liliac, ale cărui aripi poartă inscripţia
„Melencolia I” – apar ca un ochi imens cosmic, înrudit într-un mod
ciudat cu ochiul stâng al Melancoliei.
În
această imagine mai există multe obiecte şi fiinţe, care trebuie amintite:
câinele, care doarme ghemuit la picioarele personajului feminin, apoi Putto,
care stă pe o piatră de moară şi este foarte preocupat să scrie ceva, de
asemenea scara sprijinită pe clădire, balanţa, clepsidra, clopotul şi
cadranul magic. Nu trebuie de asemenea uitate compasul, cartea şi cheia
„Melancoliei”, precum şi numeroasele unelte.
Privire îndreptată spre interior
Părul celei care şede este împodobit cu o coroniţă din frunze, iar rochia
bogată, lungă până în vârful pantofilor vorbeşte şi ea de rangul şi
importanţa persoanei. Se ocupă aceasta deopotrivă cu geometria şi
meşteşugul, sau chiar cu artele magice? Totuşi , indiferent de cum arată
îndeletnicirea ei, ea pare a se îndoi de corectitudinea tuturor cercetărilor
şi faptelor. Compasul aproape că îi cade din mână, obiectele din jur devin
străine, deoarece privirea îi fuge în depărtare, ca şi când acolo s-ar afla
soluţia la toate întrebările. Este depărtarea sau propria ei lume
interioară? Poate şti oare Putto ce gânduri o frământă şi să noteze totul
cu atenţie?
Există o legătură între apariţia cosmică de pe cer şi ochiul Melancoliei!
Acest ochi visător nu este îndreptat în imediata apropiere, ci în depărtare
şi pare să citească acolo ca în propriul său suflet. Şi privirea lipsită de
voinţă trădează o cunoaştere adevărată, o cunoaştere care nu percepe
interiorul şi exteriorul, sufletul şi cosmosul ca pe nişte domenii străine
unul de celălalt, ci care se află în armonie.
Totuşi trebuie accentuat încă odată faptul că lumea Melancoliei, legătura ei
cu contemplaţia, cu interiorul omului, se poate realiza doar prin renunţarea
la orice activitate exterioară. Nu mai există nici muncă şi nici cunoaştere
ştiinţifică! Balanţa şi clopotul, care reprezintă ceea ce poate fi măsurat,
timpul, rămân în spatele Melancoliei, la fel ca şi clepsidra, care nu
aminteşte doar de trecerea timpului, ci şi de moarte.
Chiar şi cadranul magic, ale cărui cifre au ca rezultat întotdeauna 34, rămâne
în fundal. Erwin Panofsky a spus că aici ar fi vorba despre un sigiliu al
planetelor, care desemnează influenţa promovatoare a lui Jupiter, nu aşa cum
ar fi fost de aşteptat, influenţa inhibatoare a lui Saturn, care este
considerat drept planetă a Melancoliei. Această legătură cu Jupiter, astfel
cu temperamentul sangvinic, pare a reprezenta trecutul, după cum, invers,
tot ceea ce se mişcă în sufletul Melancoliei sau în depărtarea peisajului
marin indică spre viitor.
Nu
poate fi întâmplător faptul că Dürer a creat opera „Melencolia I” într-o
perioadă a schimbării. Egon Fridell scrie despre această perioadă:
„....omul observă , pentru prima oară după un timp îndelungat, că are
intelect şi că intelectul este atotputernic. Se descoperă pe sine ca o
fiinţă cu gândire, raţională sau mai mult: el dă naştere din nou acestor
forţe în sine; dacă vreţi, acesta este sensul cuvântului „Renaştere”. Acest
intelect, care se trezeşte, începe să pătrundă peste tot: în cer, pe pământ,
apă şi lumină, în marele nesfârşit şi în micul nesfârşit, în relaţiile
oamenilor între ei şi în relaţia lor cu Dumnezeu şi Lumea de dincolo, în
activitatea naturii şi legile artei; nu-i de mirare, că, prin urmare, are
impresia că este singur pe lume.”
Oricât de bine a observat şi descris Friedell acest lucru, totuşi el, în
calitate de admirator al Renaşterii, nu a putut vedea complet transformarea
simultană, care se anunţă la Dürer şi cuprinde în final şi spiritul lui
Luther. Dürer a fost de două ori în Italia şi a rămas profund impresionat de
dezvoltarea de acolo, în special în ceea ce priveşte arta. Dar a trebuit
să-şi urmeze mai departe drumul la nord de Alpi , care nu era luminat de
soarele italian.
Pe
această cale Dürer a ajuns la seria de gravuri în lemn, aparent cu totul
neactuale, „Patimile lui Christos” şi „Revelaţia lui Ioan”. Cine a putut
crea o operă precum „Deschiderea celui de-al şaselea sigiliu”, acela abia
dacă a fost atins de credinţa în eul renascentist plin de mândrie, despre
care vorbeşte Friedell. Şi se mai pare că tocmai ceea ce intelectul, care se
trezeşte, încearcă să perceapă cu succes, pătrunderea în „cer şi pământ, apă
şi lumină... relaţiiile oamenilor între ei şi relaţia lor cu Dumnezeu şi
lumea de dincolo...”, că această „lume pozitivă” a tuturor posibilităţilor de
cunoaştere a fost lăsată deoparte tocmai în opera lui Dürer „Melancolie”. În
schimb, experienţa tuturor mişcărilor interioare, spirituale din om şi
relaţiile acestuia cu un cosmos creat de Dumnezeu umple conştiinţa.
Abia atunci când această conştiinţă a trecut prin etapa cuvenită sieşi, abia
atunci când experienţele interioare au crescut întocmai ca apele până la
marginea digului, poate exista o nouă activitate, se poate ajunge la fapte
pe cât de sigure, pe atât de puternice. Astfel s-ar ajunge la treapta
următorului temperament, cel coleric.
Gradaţia temperamentelor
Doar cine supraevaluează fiecare temperament în parte, cine doreşte să
păstreze, de exemplu, toată viaţa melancolia, trebuie să o aprecieze, din
perspectiva lui Aristotel, ca fiind o boală, care se găseşte în apropierea
epilepsiei. Cine urmăreşte totuşi pe doctorul grec Hipocrate şi teoria sa
despre cele 4 temperamente, acela îi va acorda şi melancoliei (greacă:
„fierea neagră”) locul său folositor în viaţa omului.
În
„Mesajul Graalului” de Abd-ru-shin (Conferinţa „Temperamentul”) este
conferită celor patru temperamente şi gradaţiilor lor o importanţă
fundamentală pentru viaţa omului şi a popoarelor:
„În sângele
sănătos al unui om sunt ancorate toate radiaţiile pe care le poate
produce sângele şi prin urmare toate temperamentele.(...)
Odată cu vârsta, se modifică şi compoziţia sângelui. Astfel, prin
modificarea sângelui sănătos datorită vârstei are loc în acelaşi timp în mod
corespunzător, şi modificarea temperamentului. (...)
În general se disting patru temperamente de bază ale omului, iar oamenii
înşişi sunt denumiţi în mod corespunzător ca fiind sanguini, melancolici,
colerici şi flegmatici. În realitate însă, există şapte temperamente, iar cu
toate gradaţiile, chiar doisprezece. Însă temperamentele de bază sunt patru
la număr.
La o persoană cu o stare perfect sănătoasă a sângelui ele se împart în patru
perioade de vârstă, compoziţia sângelui modificându-se în cazul fiecărei
vârste. Mai întâi avem vârsta copilăriei, asemănătoare cu temperamentul
sanguin şi caracterizată prin trăirea fără griji a clipei. Apoi urmează
vârsta adolescenţei, care este ca şi temperamentul melancolic, caracterizat
printr-o reverie plină de dor, apoi vârsta maturităţii, care este aceeaşi cu
temperamentul coleric, care îndeamnă la acţiune şi, în final, vârsta
bătrâneţii sau temperamentul flegmatic, caracterizat prin reflectări calme.”
Din
această importanţă fundamentală a temperamentelor, care trebuie să
reprezinte etapele vieţii, derivă faptul că împlinirea insuficientă a
fiecărei etape de viaţă trebuie să ducă la o perturbare profundă a vieţii.
Astfel este de compătimit, cel care nu şi-a putut trăi lipsit de griji
copilăria, datorită situaţiei din casa părintească sau datorită condiţiilor
nesigure din vremea respectivă. Cine mai apoi în tinereţe, se lasă distras
prea devreme de la căutarea a ceea ce este în interiorul său, a ceea ce îi
poate da un sens şi o împlinire acestei vieţi, începe astfel poate să îşi
irosească perioada cea mai valoroasă. Căci la ce este de folos o imitare
dependentă a concepţiilor realiste, cu scop bine definit, a generaţiei mai
în vârstă, dacă nu s-a învăţat cum să se cerceteze propria persoană şi să
se întrebe ce se află dincolo de Eu şi omenire?
Viaţa care urmează unei copilării mult prea serioase şi unei tinereţi
influenţată negativ de „isteţimea” adulţilor, nu poate fi decât una
încărcată de probleme şi greutăţi. S-ar ajunge la fenomene comparabile, dacă
de exemplu anotimpurile ar fi perturbate, dacă primăvara ar fi perturbată de
o iarnă care revine, dacă vara ar fi stricată de ploi care ţin luni întregi.
Şi aceasta ar putea aduce doar fructe rele – dacă nu chiar deloc.
Bineînţeles că şi unele circumstanţe exterioare pot împiedica temperamentele
să se manifeste, aşa cum au fost prevăzute de Creator, de exemplu în vremuri
de război. În asemenea cazuri vor exista tot mereu ocazii de a recupera
ceea ce a fost pierdut. Astfel, poate fi posibil ca chiar şi la anii
maturităţii, prin meditaţie profundă asupra sieşi însuşi, asupra vieţii şi a
Creaţiei, să înţelegem ceea ce poate dărui „Melancolia” omului care se
deschide în acest sens.
Bibliografie:
E.
Panofsky/F. Saxl, „Melencolia I a lui Dürer”. în: Studii ale bibliotecii
Warburg, Berlin 1923
Egon
Fridell, „Istoria culturii epocii moderne”, München 1965, pag. 234
|
