|
Mărturia lui Iisus
În ciuda profundelor divergenţe
de opinie ce separau în mod obişnuit fariseii şi saducheii, duşmanii de
atâta timp s-au unit când a fost vorba să se debaraseze de predicatorul
jenant din Nazaret. Conform codului penal iudaic în vigoare, blestemul era
pedepsit cu moartea. Iisus afirmase că este Fiul lui Dumnezeu. Dacă acuzatul
nu era decât un spirit uman, condamnarea era justificată. Dacă era însă de
natură divină, verdictul şi drama calvarului reprezentau cea mai josnică
eroare.
Extras din cartea ”Plan de mântuire sau crimă?” - disponibilă la
Editura Graal -
 Autor:
Ernest Schmitt
De atunci, procesul a fost
refăcut de nenumărate ori de către credincioşi şi necredincioşi, de către
convinşi şi ezitanţi. Fiecare generaţie îl reia şi întreabă din nou: era
oare Fiul lui Dumnezeu? Ce dovezi avem?
 Avem
mai întâi viaţa lui Iisus, comportamentul Său personal. Prietenii şi
adversarii sunt de acord, cel puţin, asupra acestui punct: viaţa lui Iisus
este ireproşabilă. Acţiunile Sale sunt întotdeauna şi peste tot în acord cu
cuvintele Sale. Activitatea Sa publică este o angajare totală, o mărturie
sinceră. S-a dăruit în întregime misiunii Sale. Chiar şi adversarii cei mai
împătimiţi n-au putut formula reproşuri pe plan moral şi nici să constate
cea mai mică greşeală, cea mai mică slăbiciune umană!
Exemplul moral al acestei vieţi
excepţionale rămâne deci intact şi valabil, chiar dacă negăm natura divină a
personajului.
Dar putem oare proclama, pe de-o
parte, că Iisus, persoana şi viaţa Sa, reprezintă o culme a fenomenului uman
şi să admitem, pe de altă parte, că aceiaşi viaţă era o impostură? Putea fi
El omul perfect şi să mintă, numindu-se Fiul lui Dumnezeu? Nu este oare un
paradox între perfecţiunea Sa morală admisă şi tentativa de înşelăciune de
care este acuzat când I se neagă natura divină?
Dar nu avem doar viaţa Sa ci şi
Mesajul Său! Învăţătura Sa! Ce valoare au ele? Reprezintă oare o contribuţie
originală şi superioară pentru umanitate? Ce criteriu avem pentru a fi
siguri?
Cum am constatat deja, putem avea
la prima vedere impresia că Iisus n-a făcut decât să repete ceea ce alţii,
profeţii mai ales, au spus cu mult înaintea Sa. După descoperirea
manuscriselor de la marea Moartă, unii autori caută să dovedească că Iisus
S-a desprins din comunitatea esenienilor şi că a fost iniţiat de ei. Alţii
vor să demonstreze că Ioan Botezătorul, care ar fi fost format în centrul
esenian din Qumran, a iniţiat pe Iisus, discipolul său.
La baza acestor demonstraţii, se
află peste tot dorinţa, conştientă sau nu, de a stabili o filieră terestră
şi umană pentru mesajul christic, de a dovedi că Iisus a învăţat undeva tot
ceea ce a transmis oamenilor. Regăsim aceeaşi intenţie, la baza anumitor
încercări, de a-L situa în rândul iniţiaţilor, cum a făcut Éduard Schuré în
binecunoscuta sa carte: «Marii Iniţiaţi». În cele din urmă, aceste tentative
sunt mijloace nemărturisite de a nega ca Iisus a extras din El Însuşi
Adevărul, al cărui incarnare era.
Procedeul nu este nou. Când Iisus
a proclamat: «Eu sunt Lumina lumii; cel care mă urmează nu va merge în
întuneric, ci va avea Lumina vieţii», fariseii I-au răspuns deschis:
«Mărturiseşti despre tine însuţi; mărturia ta nu este adevărată.» (Ioan 8,
12-13). Iisus a replicat: «Este scris în legea voastră că mărturia a doi
oameni este adevărată; eu mărturisesc despre mine însumi şi Tatăl care m-a
trimis mărturiseşte despre mine.» (Ioan 8, 18). Mai mult decât la afirmaţia
liniştită a originii Sale divine, fariseii au tremurat auzind cuvintele:
legea voastră. Pentru a sesiza enormitatea - în ochii fariseilor - poziţiei
luate de Iisus, trebuie să ne imaginăm ce însemna pentru ei legea sau Torah.
Ea era baza oricărei vieţi religioase, sociale, economice şi politice. Forma
o structură impresionantă şi intangibilă. Toţi evreii, fără excepţie, îi
erau supuşi. Numeroase paragrafe din codul penal pedepseau orice încălcare a
acestui monument legislativ.
Şi iată că un mic tâmplar se
comportă ca şi cum legea sacră şi sfântă nu îl privea, ca şi cum El era în
afara şi deasupra ei! Un adevărat scandal! Şi nu era primul. În alte ocazii,
acest laic îşi permisese chiar, nu numai să se îndoiască de Torah şi să o
critice, ci şi să-i substituie cu autoritate propriile opinii. Îndrăznise să
folosească formula revoluţionară şi îndrăzneaţă: «Voi aţi învăţat, dar eu vă
spun..». De exemplu: « Aţi auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: să nu
juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale, însă Eu vă zic să
nu juraţi deloc.» (Matei 5,33). Un limbaj ce nu fusese folosit de nimeni
până atunci! Acest om era un pericol public! Dar este adevărat că în unele
momente cita Scrierile şi le punea în valoare. Îi plăcea să introducă o
citaţie prin aceste remarci: «N-aţi citit?» (Marcu 2, 25) sau: « Este scris
că» (Marcu 11, 17 - Matei 4, 4 - Luca 4, 4). Atitudinea Sa libertină faţă de
Torah aducându-i reproşul că vrea să distrugă legea, Iisus a declarat: «Să
nu credeţi că am venit pentru a strica legea sau prorocii; n-am venit pentru
a strica ci pentru a împlini» (Matei 5, 17).
Cum să interpretăm comportamentul
lui Iisus, aparent paradoxal, faţă de Scrieri? Când subliniază şi repune în
valoare o lege, sau lărgeşte şi înalţă o poruncă, dându-i un sens nou, când
anulează tradiţii venerabile şi le declară depăşite şi inutile, chiar
dăunătoare. Nu cere sfatul nimănui. Întotdeauna şi oriunde, decide singur,
ca un suveran, cu încrederea şi autoritatea Celui care ştie. Suntem departe
de figura adeptului sau a elevului, care repetă şi aplică noţiuni învăţate
într-o şcoală omenească. «Predică ca unul care are autoritate şi nu ca
scribii.» (Matei 7, 29), constată unii auditori obiectivi. Alţii se miră:
«Cum cunoaşte Scrierile, fără să fi învăţat?» (Ioan 7, 15). Această simplă
mărturie directă, a contemporanilor ce cunoşteau mediul de origine şi viaţa
lui Iisus, taie din scurt toate speculaţiile fantastice care I-au atribuit
pretinse iniţieri misterioase. Unele dintre aceste speculaţii n-au ezitat
să-L trimită pe Iisus până în India pentru a lua cunoştíinţă de
înţelepciunea hindusă.
Orgoliul uman nu vrea să admită
că cineva a putut avea acces la Adevăr, fără a studia rezultatul teoriilor
şi ipotezelor cunoaşterii umane. Vrem să admitem că Iisus a fost un mare
personaj, chiar un iniţiat, dar cu condiţia de a putea dovedi că a ieşit
dintr-o şcoală, dintr-o mişcare ce transmite cunoaşterea oamenilor.
Această încercare de a-L ataşa pe
Iisus la o şcoală cunoscută, eseniană sau alta, încearcă să evite problema
originii superioare a cunoştinţelor Sale. Într-adevăr, dacă Iisus nu datora
cunoaşterea Sa nici unui maestru, nici unei învăţături terestre, trebuie să
ne întrebăm de unde ştia ceea ce predica cu atâta autoritate. Această
întrebare, mereu actuală, contemporanii lui Iisus i-au pus-o deja, în mod
direct. El a răspuns cu sinceritate şi modestie, fără a-şi atribui nici un
merit: «Învăţătura Mea nu este de la Mine ci de la Cel care M-a trimis pe
Mine. De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte dacă această învăţătură
este de la Dumnezeu sau dacă vorbesc de la Mine. Cine vorbeşte de la el îşi
caută mărirea sa, însă cine caută mărirea celui care l-a trimis pe el, acela
este adevărat şi în el nu este nedreptate.» (Ioan 7, 16-18). Cu o altă
ocazie, Iisus nu se teme să afirme: «Eu am o mărturie mai mare decât a lui
Ioan, căci lucrurile pe care mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, lucrurile
acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre mine că Tatăl M-a trimis.»
(Ioan 5, 36). Această punere la punct, clară şi limpede, nu convinge pe
toţi, nefiind pe gustul tuturor. Fariseii o combat sub pretextul că sunt
necesare două mărturii concordante pentru a stabili un adevăr. La grandoarea
revelaţiei ei opun o mică prescripţie a formalismului lor. Şi când Iisus
invocă cea mai eminentă mărturie, cea a lui Dumnezeu, Tatăl Său,
interlocutorii de rea credinţă Îl acuză de blestem şi scandal.
Imperturbabil, fără sprijinul
unei caste sau al unei grupări, Iisus perseverează în împlinirea înaltei
Sale misiuni. Neînţelegerea apropiaţilor Săi, a mamei Sale, a ucenicilor, nu
îl va face să devieze sau să renunţe mai mult decât atacurile perfide şi
pline de ură ale scribilor şi fariseilor. Acest caracter semeţ şí integru nu
îşi permite nici un ocoliş, nici un compromis, nici o concesie facilităţii.
Este în serviciul Adevărului din toată fiinţa Sa, până la capăt, şi nu se
dezminte când de da-ul sau de nu-ul Său depinde viaţa Sa.
Sarcina este imensă,
supraomenească. În mâna oamenilor, marile revelaţii primite prin intermediul
lui Moise şi al profeţilor deveniseră de nerecunoscut şi de neînţeles.
Multiplele prescripţii minore, elaborate de intelectul uman, ajunseseră să
mascheze poruncile esenţiale. Prin greşeala celor care pretindeau că servesc
Legea, cuvântul omorâse spiritul. Orientaţi greşit, oamenii îşi pierdeau
timpul şi energia încercând să îndeplinească toate prescripţiile sterile ale
unei religii de faţadă.
Din momentul în care a devenit
conştient de motivul existenţei Sale pe Pământ, Iisus S-a aruncat cu
înflăcărare în lupta pentru eliberarea spiritelor înţepenite în harababura
prescripţiilor secundare. Cu mari lovituri de târnăcop, El a dezgropat
Legile divine, neavând nici un respect pentru praful venerabil al tradiţiei,
pe care l-a scuturat fără cruţare, acolo unde acoperea sau ascundea
adevăratele valori spirituale. Fără odihnă, a învăţat pe oameni să facă
diferenţa între ceea ce este esenţial şi ceea ce este secundar, prin
recunoaşterea eminentei valori a Legilor divine.
Printre imaginile greşite ale
credinţei creştine, trebuie îndepărtată cea a bunului şi blândului Iisus,
acea figură dulceagă şi apatică pe care am vrut să I-o atribuim Celui ce a
fost un luptător implacabil în apărarea Adevărului şi care a avertizat: «Să
nu credeţi că am venit pentru a aduce pacea pe Pământ; nu am venit să aduc
pacea, ci sabia.» (Matei 10, 34).
Purtând în El Înţelepciunea
originală, Iisus vedea omul în Creaţie şi cunoştea ciclul evolutiv al
spiritului în ansamblul său. Îndemnurile Sale şi sfaturile individuale sau
colective erau întotdeauna alese astfel încât să servească şi să favorizeze
dezvoltarea personalităţii şi a spiritului. În cunoştinţă de cauză, cu
autoritatea ce I-o permitea cunoaşterea Sa, Iisus putea să-şi permită să
încalce normele timpului Său, să suspende prescripţii care avuseseră
utilitatea lor, dar care acum se dovedeau a fi depăşite, să instituie
reforme devenite indispensabile.
Suspendarea prescripţiilor
alimentare este tipică în activitatea lui Iisus. Numeroase capitole din
Vechiul Testament tratează această problemă care ocupa un loc important în
viaţa cotidiană a evreilor. Capitolul 7 din Levitic vorbeşte despre acest
lucru, capitolul 11 enumerează animalele pure şi impure, capitolul 17
interzice mâncarea sângelui, capitolul 22 repetă anumite interdicţii iar
capitolul 14 din Deuteronom le confirmă. Măsurile de aplicare formau un
ansamblu impresionant de interdicţii. Discuţia în legătură cu prescripţiile
şi interdicţiile constituia un subiect inepuizabil unde cazuistica scribilor
putea să multiplice, după dorinţă, tabuurile. Nerespectarea unuia dintre
nenumăratele percepte era considerată un păcat grav. Pe de altă parte
respectarea strictă a tuturor interdicţiilor dădea iluzia de a trăi, fără
prea multe eforturi, o viaţă plăcută lui Dumnezeu.
Dintr-o singură lovitură Iisus
repune lucrurile la locul lor. Mâna Sa de maestru restabileşte valoarea lor.
În viitor nu se va mai pune problema de a confunda păcatele grave, comise
din ură, cu infracţiunea împotriva unei mici prescripţii alimentare. Iisus
anulează ansamblul interdicţiilor declarându-le fără obiect. El spune
mulţimii: «Ascultaţi-mă toţi şi înţelegeţi. Nu este nimic din afară care
intrând în om să poată să-l murdărească. Doar cele care ies din om acelea îl
murdăresc. Cine are urechi de auzit, să audă.» (Marcu 7, 14). Auditorii au,
cu siguranţă, toţi urechi, însă nici unul nu a înţeles imensa semnificaţie a
cuvintelor pe care tocmai le-a auzit; discipolii nu mai mult decât ceilalţi.
Când rămân singuri cu Maestrul lor, ei îl întreabă. Ce-a vrut să spună?
Ideea că Iisus a îndrăznit să atace venerabilele tradiţii respectate din
timpul lui Moise este atât de extravagantă încât nici nu le vine în minte.
Cu tristeţe, Iisus constată neînţelegerea, lipsa de maturitate a intimilor
Săi. «Aşadar şi voi sunteţi nepricepuţi?» le spune El. Apoi reia, cu
răbdare, explicaţia Sa: «Nu înţelegeţi oare că nimic din ceea ce intră în om
din afară nu poate să-l murdărească? Căci nu intră în inima lui ci în
stomacul lui.». El mai spune: «Ceea ce iese din om aceea îl murdăreşte, căci
din înăuntrul, din inima omului, purced gândurile rele, adulterele, hoţiile,
omorurile, vicleniile, dorinţele de înavuţire, înşelăciunea, necumpătarea,
invidia, trufia. Toate acestea ies din el şi îl murdăresc.» (Marcu 18, 23).
Prin doar această iniţiativă,
Iisus arată totala Sa independenţă faţă de toate opiniile şi curentele
epocii Sale. Restabilind întâietatea spiritualului asupra corporalului, îşi
manifestă superioritatea cunoştinţelor Sale. Dar declarând neglijabil şi
depăşit un aspect căruia alţii îi dădeau atâta importanţă, se pune în
opoziţie deschisă nu doar cu scribii, fariseii şi saducheii, ci şi cu
esenienii. Gestului Său, dictat de iubire şi menit să elibereze spiritele,
îi va răspunde ostilitatea generală.
Problema alimentară nu este, de
altfel, singura asupra căreia părerea lui Iisus diferă în întregime de cea a
călugărilor din Qumran. De exemplu, esenienii instituiseră o ierarhie
complicată şi o disciplină strictă. Meritul şi locul fiecăruia dintre membri
era determinat în fiecare an. Pentru Iisus, însă, valoarea unui spirit este
stabilită în funcţie de maturitatea sa spirituală şi de eforturile depuse
pentru a se integra de bunăvoie şi în mod liber în ordinea cosmică. «Cei
care fac voia Tatălui Meu sunt fraţii şi surorile Mele.» (Matei 12, 50).
Titlurile şi distincţiile
onorifice distribuite de oameni nu au valoare în ochii Lui. «Cei dintâi vor
fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi.» va spune El. (Matei 20,
16).
Esenienii se forţează pe toată
durata zilei să îndeplinească, cu scrupulozitate, toate prescripţiile;
postesc, fac abstinenţă, respectă toate tabuurile şi interdicţiile. Tremură
de frica de a deveni impuri prin contactul cu un bolnav sau cu o persoană de
viaţă rea.
Iisus îşi apără discipolii care
nu postesc, care îndeplinesc greşit sau nu îndeplinesc deloc prescripţiile
prescrise de legea mozaică. Se aşează împreună cu ei la toate mesele.
Mănâncă şi bea ca toată lumea şi îşi permite chiar să declare inutilă toată
legislaţia ce reglementează numeroasele interdicţii alimentare. Iisus nu
evită nici nu contact. Epavele vieţii, leproşii, posedaţii, prostituatele,
dezmoşteniţii soartei, găsesc în El un prieten şi un ghid, dacă au dorinţa
de a se pocăi. Nu încetează să lupte şi să se împotrivească formalismului,
exceselor, durităţilor, în scopul de a elibera spiritele de constrângerile
sterile ale prostiei umane.
Ordinul esenian impune membrilor
săi lungi rugăciuni zilnice, pe când Iisus preferă bâlbâielile izvorând din
adâncul inimii, elanul spontan al unui suflet care se deschide Creatorului
său în bucurie sau durere şi care nu are deloc nevoie de lungi cuvinte
învăţate pe de rost.
Respectul Sabatului avea la
esenieni un rol la fel de mare ca şi la farisei. Iisus încalcă regula
repausului sabatic pentru a vindeca orbi şi paralitici. El refuză să
pedepsească pe ucenicii Săi care adunaseră grâne în ziua Sabatului. Îndeamnă
chiar alte persoane, cum ar fi paraliticul, pe care tocmai îl vindecase , să
încalce interdicţia de a transporta un obiect.
Am putea continua să aliniem
comparaţiile, însă concluzia ar fi mereu aceeaşi. Peste tot, optica lui
Iisus, deschisă, generoasă, izvorâtă din Adevăr, este în opoziţie cu dogmele
pietrificate, formulările înguste, cuvântul mort. Orientarea Mesajului Său
rămâne absolut diferită de tot ceea ce poate oferi epoca Sa.
Este de netăgăduit faptul că
exemplul Qumranului şi ideile răspândite de esenieni au avut o influenţă
asupra formării şi evoluţiei creştinismului la începuturile sale.
Comunitatea bunurilor, practicată de primii creştini, era copiată după
organizaţia fraţilor din Qumran. Alte tendinţe eseniene au marcat probabil
biserica în formare. Cu toate acestea, Mesajul propriu-zis al lui Iisus, nu
datorează nimic esenienilor, nici oricărei alte mişcări, în ciuda
asemănărilor aparente.
Iisus, încarnarea Cuvântului
divin, aducea Adevărul, tot Adevărul, numai Adevărul. Acest Adevăr de
neschimbat şi etern este peste tot acelaşi. De aceea, tot ce era valabil şi
corect în doctrinele celorlalţi, se regăsea, în mod necesar, în învăţătura
Fiului lui Dumnezeu. În acelaşi mod, în care nu a trecut printr-o şcoală
terestră, nu a avut nevoie nici să împrumute cunoştiinţele oamenilor, în
învăţătura Sa.
Venirea lui Iisus devenise
necesară deoarece oamenii nu mai erau capabili să recunoască Adevărul.
Intelectul raţional şi limitat complicase într-atât poruncile cele mai
simple, încât avalanşa prescripţiilor secundare acoperise adevărurile
primare şi esenţiale.
Cu răbdare, Iisus caută să relege
legăturile rupte. Bun pedagog, El pleacă întotdeauna de la ceea ce este
cunoscut pentru a conduce apoi pe auditorii Săi mai departe şi mai sus. Când
este întrebat, de exemplu, care este legea cea mai importantă, El nu dă o
definiţie strălucitoare destinată să impresioneze spiritele, ci se pune
imediat la nivelul interlocutorului Său, amintindu-i ceea ce ştie deja.
Într-adevăr ce este mai cunoscută
decât «Shema», rugăciunea pe care orice evreu o recita în fiecare zi:
«Ascultă Israel, Domnul Dumnezeu este singurul Domn şi să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău.» sau acest verset din Deuteronom (6, 5): «Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea
ta.».
Fiecare evreu trebuia să fi
cunoscut, de asemenea, acest pasaj din Levitic (19, 18): «Să nu fii
răzbunător şi să nu pizmuieşti pe fiii poporului tău, ci să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi.». Aparent, Iisus nu a făcut decăt să
amintească ceea ce orice persoană cunoscătoare a Torei, nu numai că ar fi
putut ci ar fi trebuit să ştie.
Dar cine era íncă capabil să
detecteze şi să recunoască aceste comori ascunse sub o enormă grămadă de
deşeuri sterile adunate de intelectul uman? A fost necesară mâna infailibilă
a lui Cristos pentru a le extrage şi a le reuni în această puternică formulă
ce rezumă morala creştină: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată
inima, din tot sufletul şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea
dintâi poruncă. Iar a doua este la fel: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă legea şi profeţii.» (Matei
22, 34).
Pe măsură ce devenim conştienţi
de alcătuirea armonioasă a Creaţiei şi de bogatele posibilităţi cu care este
dotat propriul nostru ciclu de evoluţie, nu putem decât să mulţumim, să
respectăm, să iubim Sursa originală, Dumnezeu Creatorul. Cum să îi
demonstrăm gratitudinea noastră? Prin acţiuni şi nu prin cuvinte!
Integrându-ne noi înşine în ritmul ascendent al dezvoltării universale,
astfel încât să nu perturbăm ordinea cosmică instaurată de Voinţa divină
creatoare.
Dar noi nu suntem
singuri; mai sunt şi ceilalţi.
Iisus leagă în mod explicit
iubirea aproapelui de iubirea lui Dumnezeu. Recunoştiinţa noastră activă
faţă de Dumnezeu va trebui deci să fie exprimată acţionând din toate
puterile noastre pentru a favoriza conştientizarea şi evoluţia celor care
sunt implicaţi ca şi noi în exaltantul proces al devenirii personale.
Acţionând astfel, vom restitui o mică parte din datoria pe care o avem faţă
de Iisus Cristos, care din Iubire a acceptat să fie încarnat, pentru a ne
aminti adevărurile esenţiale şi pentru a ne face cunoscut Mesajul Iubirii.
|
