|
Semnalele vremurilor
Încremenire
Poziţii înţepenite la conferinţele din lume. Fronturi politice încremenite
între dreapta si stânga, fanatism, radicalism, păreri împietrite, peste tot
negocieri împotmolite. Evident şi de necontestat semnalele vremurilor indică
în direcţia unei încremeniri pe toate planurile. Încremenirea este opusul
vitalităţii, deoarece legea fundamentală a vieţii este mişcarea. Iar
mişcarea aduce căldură, sănătate, omenie.
 Autor:
Werner Huemer
Însă o lume încremenită este mai de folos şi mai uşor de manipulat de către
intelectul rece. Unităţile biologice supuse acestuia pot fi manipulate,
schimbate fără probleme, nu sunt nimic altceva decât o masă gri uniformă,
nemaifiind indivizi capabili de a lumina. Fronturi clar stabilite, aici
prieten, acolo duşman de moarte; drumuri clar predeterminate, aici corect,
acolo greşit; viziuni absolute şi de neschimbat asupra lumii. Tonalităţile
de mijloc înflăcărate de viaţă, momentele de dezvoltare, valorile unei
clipe, toate acestea lipsesc din această lume.
Încremenirea
este viaţă care se stinge şi conduce spre tărâmurile morţii.
În
ea domină inteligenţa fixată pe un punct în detrimentul spectrului larg al
firii omeneşti, îi suge acesteia elixirul vieţii și o duce cu sine în
pierzanie. Dar totuşi încă se mai luptă. Deoarece dorinţa enormă de a domni
asupra celor încremeniţi din acest tărâm obosit de viaţă, este mai puternică
decât toate sentimentele care ne avertizează asupra dezastrului ameninţător,
final.
 A
trăi înseamnă a avea stabilitate. Termenul caracteristic pentru vremurile
noastre, acela de ”viaţa accelerată”, este unul înşelător. El nu exprimă
vitalitate, ci un caracter efemer crescut, o încremenire culminantă.
Efemer
înseamnă a muri repede. În limba germană cuvântul ”modern” poate fi
accentuat şi pe prima silabă, primind astfel un cu totul alt sens, şi anume
acela de „a putrezi, a mucegăi”.
Chiar şi în artă triumfează intelectul purist în faţa sentimentelor
interioare profunde, momentele îngheţate ale ţesăturii minţii în detrimentul
eternităţii clasice. Chiar şi muzica îşi pierde din vitalitate şi
încremeneşte în ritmuri înăbuşite sau în volatilizare atonală, care abia
dacă mai atinge intelectul.
Oare suntem conştienţi de faptul că am ridicat cu viteza fulgerului
încremenirea la rang de cultură? Pierderea deplânsă într-un mod jalnic a
valorilor sociale nu este decât un efect. Cauza acesteia îşi are rădăcinile
în amorţeala noastră interioară. Homo Sapiens, care a fost menit a fi însuşi
un motor, se lasă angrenat de bună voie, se delectează cu propria lipsă de
viaţă şi plăteşte cu plăcere scump pentru jocul lui cu indolenţa
(ne)sufletească. Îşi dă în schimb capacitatea de comunicare, capacitatea de
învăţare, conţinutul vieţii sale. Iar uneori, când nu mai are nimic,
încearcă chiar să scape de propria lui viaţă. În zadar!
Cine vrea să topească gheaţă, are nevoie de căldură. Căldura presupune
mişcare şi doar în aceasta se regăseşte libertatea. Mişcarea înseamnă
activitate! Norocul căutat se află în a da, nu în a lua. Dar cine se mai
străduieşte să trăiască conform acestei banalităţi filozofice, doar nu
contravine aceasta aspiraţiei la avantaje personale?
Totuşi prin căldură se topeşte gheaţa, se deschid fronturi, chiar şi
fanatismul îşi primeşte rezistenţa binemeritată. Căldura vieţii, propria
vitalitate a omului este forţa eficientă împotriva oricărei încremeniri. Ea
o distruge de la rădăcină. Însă vitalitatea=omenia se vrea cucerită – prin
autodepăşire, o consecvenţă mai mare şi poate uneori chiar şi printr-un râs
voios, prin serviabilitate, afecţiune şi prietenie. Ce frumos că momentele
pline de mişcare sunt ancorate în omniprezent. Ne putem deschide în faţa lor
oricând pentru a ne umple de contrapresiune în faţa stresului exterior.
|
