|
Gânduri despre rugăciune
Oamenii sunt continuu şi
necondiţionat susţinuţi de bunăvoinţă, care se relevă prin Legile cosmice.
Natura este guvernată de aceste Legi imuabile care sunt relevate peste tot
şi din toate timpurile şi de care şi noi, oamenii, depindem. Totuşi foarte
rar simţim iubirea şi înţelepciunea care îmbracă aceste legi. Noi le putem
experimenta cu adevărat doar prin intermediul nucleului nostru spiritual,
care se exprimă în percepţia intuitivă, vocea interioară, care acompaniază
pe fiecare om. Spiritul nostru a devenit letargic şi s-a înconjurat de ziduri din cauza lipsei de efort. Supra-cultivatul intelect a creat acest
dezechilibru, ce a cauzat densificarea învelişurilor sale mai fine şi astfel
diminuarea radiaţiei sale. Drept urmare, doar rareori şi foarte slab se fac
astăzi auzite avertismentele şi călăuzirea vocii interioare. Lumea de care
scânteia noastră de spirit aparţine, ne-a devenit străină şi aproape de
neatins.
Autor:
Jide Adefope
Ne imaginăm că ceea ce vedem, atingem şi simţim
prin simţurile noastre pământeşti constituie realitatea întregii
Creaţii. Rătăcim cu indiferenţă prin viaţă, cu doar mărunte aspiraţii şi
ţeluri pământeşti în minte. Datoria noastră sacră de a investiga
adevărata menire a existenţei noastre, cu greu ne mai atinge. Şi dacă
cumva o face, tindem să credem că nu există răspuns la această
întrebare.
Ridicăm în slăvi libertatea individuală, alături de
forţa simbolizată de noii zei ai ideologiei de piaţă şi de motoarele unei
ştiinţei care şi-a permis să dea răspunsuri definitive la micile şi marile
întrebări existenţiale. Pe de altă parte, atitudinea omului pare să fie una
mai tolerantă sub principiile democraţiei şi totuşi intoleranţa este în
creştere. Ateismul se răspândeşte cu intensitate dogmatică, împreună cu
punctul de vedere că viaţa ar fi o vastă loterie chimică, alături de
caricaturile ultra-fundamentaliste ale credinţei cu amprenta ei de
atrocităţi.
Idei despre Dumnezeu apar sub multe forme; este văzut
ca atoate-ştiitor, atoate-iubitor, atot-drept şi totuşi răzbunător, gelos,
înspăimântător şi chiar nemilos cu cei neascultători. Asemănător zeităţilor
greceşti, Dumnezeul biblic, pare să fie foarte asemănător nouă, mai puţin
faptul că el este mult mai puternic, într-un fel asemănător zeilor păgâni,
care trebuie îmbunaţi prin sacramente, penitenţe, sacrificii, ascultare şi
rugăciune. În mod clar, acesta este antromorfism de cel mai înalt grad.
Aceste noţiuni de înţeles ca proiecţii omeneşti, exemplifică cea mai
primitivă gândire.
Devalorizatoare, ameninţătoare şi inadecvate
sunt concepţiile care le deţinem în mod obişnuit despreDumnezeu şi Creatia Lui,
în definitiv, fără a scăpa de punctul de vedere omenesc.
Şi totuşi atot-prezentul ajutor ne înconjoară în
lucrarea perfectă a Legilor cosmice, întreţesute de către Dumnezeu în
Creaţia Sa, chiar de la început. Prin observarea acestor Legi, percepem vag
o licărire a măreţiei Sale uimitoare. Nici o nevoie nu este atât de mare
încât să fie fără de speranţă, nici o durere fără o binecuvântare! Singurele
dăţi când dăm greş sunt acelea în care vrem să forţăm propria noastră
voinţă, fără a ţine cont de ordinea eternă, când facem lucrurile cu jumătăţi
de măsură şi ne bazăm doar pe intelectul nostru pământesc. Însă noi alegem
să stăm conectați la zgomotul confuz al lumii şi nu să dăm ascultare vocii
deşteptătoare a spiritului. Aceasta ne vorbeşte adânc în noi, trebuind mai
întâi să penetreze multe ziduri, să depăşească multe obstacole, înainte de a
ajunge la sinele nostru. Dar ea nu renunţă.
Cu toate acestea suntem într-o încurcătură, neştiind
cum să accesăm ajutorul care este atât de aproape de noi. Noi nici nu
realizăm că putem să facem acest lucru prin rugăciune. Nici nu ştim cu
adevărat ce înseamnă să ne rugăm, chiar când suntem mânaţi să facem acest
lucru în vremuri de mare bucurie sau adâncă durere. Rugăciunea nu este
cerere sau cerşire în frică sau nevoie, nu este murmur obişnuit de vorbe
goale şi monotone.
Printr-o rugăciune serioasă şi simţită interior,
sufletul omului se deschide în faţa Domnului şi Creatorului său. El
îngenunchează la picioarele Sale cu cea mai mare fervoare posibilă. El este
înălţat în virtutea forţei magnetice a razei iubirii care curge prin el.
Viaţă nouă, noi energii curg prin spiritul care priveşte în sus, în
umilinţă, la Dumnezeu.
Într-adevăr, recunoştinţa noastră pentru
experimentarea iubirii inerente în activitatea automată a Legilor cosmice,
este cea prin care putem cunoaşte şi experimenta adevărata putere a
rugăciunii. Ajutorul ne poate ajunge oricând prin ajustarea noastră la
Voinţa Celui Mai Înalt, care se manifestă în Legile cosmice. Şi chiar atunci
când aducem o dorinţă anume în rugăciune, beneficiul ne poate ajunge doar
legic, întorcându-se prin acţiune reciprocă.
A îngenunchia în rugăciune înflăcărată, fără cuvinte, în
faţa măreţiei lui Dumnezeu şi a-L implora fierbinte într-un dor fără margini
pentru a aduce la faptă obiectul rugăciunii în acord cu Voinţa Sa, înseamnă a
obţine binecuvântarea care vine din Înalt când cel care se roagă o
face dezinteresat şi în umilinţă.
Cel care nu a experimentat niciodată în interiorul său
măreţia glorioasă a lui Dumnezeu şi grandoarea Creaţiei Sale, cel care nu a
perceput niciodată, adânc în interior, propria sa micime, nu cunoaşte încă
ceea ce înseamnă a te ruga: o profundă predare de sine, un singur suflet
jubilând căutând a se conecta cu Dumnezeu. Puterea rugăciunii este
transformatoare. Fire luminoase sunt atrase de către persoana care caută o
legătură cu Lumina. Aceste fire pot să ajungă la el în cele din urmă şi să
devină ancora fermă care să-l susţină în orice suferinţă. El trebuie atunci
să îngrijească şi să menţină această cale care conduce la Cel Ce Ajută.
Calea spre acesta pentru spiritul uman este o ajustare voluntară la Voinţa
Sa. Este ca şi cu un drum pământesc: dacă mergem pe acest drum în fiecare
zi, el ne devine familiar, va începe să ne pară mai scurt şi mai uşor, chiar
şi în întunericul celor mai chinuitoare experienţe.
O forţă extrordinară se află în viaţa interioară a
omului! Dacă aceasta este dezvoltată şi folosită înspre bine, ea înalţă
mediul nostru; dacă este întunecată de dorinţe josnice, ea îl împinge
înspre abisul întunericului. Dacă omenirea ar fi unită şi pe deplin pătrunsă
de voinţa bună, atunci pământul ar fi înălţat din nou către locul pe care
Creatorul l-a ales pentru el de la începuturi, dar faţă de care omenirea a
ales să se abată.
Atât de mare este forţa rugăciunii încât ea poate
deschide porţile tărâmurilor înalte şi extrage forţa Luminii, care este
Dumnezeu.
Ne putem învălui în acestă energie a Luminii şi să ne
protejăm împotriva intereselor josnice şi a tentaţiilor. Dacă am trăi
complet în ea, am transforma minunat totul în jurul nostru.
Cât de adesea ne luptăm cu disperare să ajutăm pe
cineva care a păşit pe o cale greşită. Oricum, deseori el se închide în faţa
noastră. El se gândeşte că este greşit înţeles, greşit judecat şi nu îşi
vede greşeala. Raţiunea sa intelectuală îi împiedică recunoaşterile
spiritului.
Dacă, însă, în schimb, ne întoarcem în rugăciune, către
spiritul său, rugând pentru ajutor, este minunat să experimentăm cum
persoana, chiar fără să fie conştientă de acest lucru, poate fi
transformată. O reţea de fire luminoase o învăluie şi o îndepărtează de
necazuri. O inhibiţie după alta, de care el încă se agaţă în mod greşit, se
desprind sub influenţa acestei energii luminoase. El devine mai luminos în
interior, deoarece mediul său a devenit mai luminos.
Simţim adesea o radiaţie interioară care emană de la o
persoană complet străină, al cărei limbaj poate nici măcar nu îl cunoaştem.
Înţelegem, aşa cum este, fără ajutorul intelectului. Suntem într-un proces
de receptare a vibraţiei sufleteşti, cunoscută în popor sub numele de
“vibraţie pozitivă”.
O viaţă de rugăciune, în toată simpleţea şi
naturaleţea, ce ne conectează cu forţa radiantă a Celui Mai Înalt, este
fericire şi beatitudine! Şi acestă fericire este în interior, atinge orice
spirit uman. În strădania noastră înspre Lumină, tot ceea ce este josnic,
dens şi rău este lăsat pentru totdeauna înapoia noastră!
|
