|
Femeia, natura şi rolul său
Unde a ajuns emanciparea?
O mutaţie profundă bântuie în
prezent peste tot; ea înglobează toate domeniile. În mod forţat, aceasta ne
antrenează spre un viitor nesigur. Sub presiunea sa, atitudinile împietrite
slăbesc, certitudinile vechi sunt contestate şi valoarea lor repusă în
discuţie. Un puseu irezistibil ne obligă să ne repunem în cauză, să ne
adaptăm, să ne revizuim părerile. Nu putem profita de această epocă
esenţială în care trăim decât înţelegând şi bazându-ne pe informaţii
complete şi coerente.
 Autor:
Ernest Schmitt
Era normal ca starea de criză
şi de agitaţie ce a atins toate mediile să se repercuteze şi asupra
jumătăţii populaţiei adulte mondiale (care, în Franţa, reprezintă 26 de
milioane de persoane, ceea ce înseamnă 51,30% din populaţie): femeile.
 Cuvântul
„feminism” datează din 1837; încă din acea epocă, mişcarea feministă a cerut
extinderea drepturilor şi a rolului femeii în societate.
Cu revendicările sale, cu
luptele sale, cu victoriile şi adesea chiar cu excesele sale, această
mişcare a devenit un fenomen important în societatea modernă. În 1965 şi-a
făcut apariţia termenul „sexism”. Mai combativă, această mişcare a
stigmatizat atitudinea discriminatorie faţă de sexul feminin. De o manieră
adesea vehementă, mişcarea a denunţat dominarea bărbaţilor asupra femeilor,
manifestată fie deschis, fie deghizat, prin mecanisme instituţionale şi
ideologice, ca şi prin practici administrative şi judiciare.
Sub egida Naţiunilor Unite,
anul 1975 a fost proclamat „anul femeii”. La conferinţa mondială ce a avut
loc atunci în Mexic au participat reprezentanţii a 133 de ţări. Temele de
reflecţie propuse erau: egalitatea totală între bărbat şi femeie, integrarea
femeii în efortul economic şi contribuţia femeii la întărirea păcii în lume.
În cursul acestei conferinţe a
fost elaborat un plan de acţiune la scară mondială şi au fost votate
rezoluţii pentru a sugera guvernelor o serie de măsuri destinate să
favorizeze sănătatea, alfabetizarea (în ţările lumii a treia, 40% din femei
sunt analfabete, faţă de numai 20% din bărbaţi), educaţia permanentă,
participarea socială şi politică a femeilor, lupta împotriva torturii şi a
prostituţiei etc.
Din nefericire, a intervenit
clivajul politic obişnuit, falsificând unele dezbateri. Susţinute de ţările
socialiste, reprezentantele ţărilor în curs de dezvoltare au vrut să facă
legătura între implicarea femeii la edificarea unei noi ordini economice
mondiale şi lupta împotriva rasismului, a sionismului şi a
neo-colonialismului.
În 1863, suedezele au putut
deja să participe la alegerea consiliului municipal. Australiencele au votat
la alegerile legislative din 1902, în timp ce franţuzoaicele nu au obţinut
acest drept decât prin decizia din 21 aprilie 1944, iar elveţiencele au
trebuit să aştepte tocmai până în 1971.
Cum femeile au obţinut peste
tot dreptul de vot, nici un guvern sau partid politic nu îndrăzneşte să se
opună deschis cererilor fondate de alegătoarele care vor să fie tratate ca
cetăţence în adevăratul înţeles al cuvântului.
Cel mai greu vor fi totuşi de
transformat mentalităţile, căci, în acest domeniu, deciziile şi decretele
sunt neputincioase.
Betty Friedan, care a lansat
mişcarea feministă în Statele Unite şi a scris „Femeia mistificată” (Editura
Gonthier) estimează că: „primul stadiu al eliberării femeii s-a terminat. Al
doilea trebuie acum să depăşească lupta pentru egalitatea rolurilor în
cadrul instituţiilor, să restructureze aceste instituţii şi să transforme
natura puterii. Noi, femeile trebuie să ne depăşim propriul ideal feminist
şi să nu mai luptăm împotriva bărbaţilor, ci cu ei” (Sélection, mai 1982).
Se întâmplă ca, printre femeile
care au atins vârful ierarhiei profesionale, unele să-şi exprime acum
decepţia. Una dintre ele mărturiseşte: „Am fost prima care am ajuns într-un
post de direcţie din oraşul meu. Mi-am sacrificat totul pentru carieră. La
început era pasionant. Astăzi, existenţa mea nu este decât o
înspăimântătoare singurătate. Poate că trebuia să am un copil, chiar şi fără
să fiu căsătorită. Nu mai suport să fiu singură acasă în fiecare seară.
Trebuie să existe un fel mai bun de a trăi”.
„Vreau să mă întorc acasă”
(Editura Grasset) este titlul unei cărţi ce marchează o cotitură. Autoarea
ei, Christiane Collange, ziaristă şi mamă, scrie: „Sunt vinovată. Recunosc
că am participat la marea campanie de valorizare a satisfacţiilor
profesionale. Recunosc că aproape am trecut sub tăcere formidabilele
satisfacţii materne. Trebuie să recunosc că n-a fost uşor, în climatul
ultimilor 20 de ani, să vorbesc despre aceste lucruri fără să fiu
considerată ca fiind împotriva eliberării din acest cerc.”
Dreptul la deosebire
Feminismul revendicativ s-a
mulţumit în general să ceară pentru femeie egalitatea cu bărbatul în toate
domeniile. A obţine această egalitate, a avea acces la muncile bărbatului, a
căpăta drepturile lui, a parveni la ştiinţa lui şi a rivaliza în caracter cu
el, a face la fel sau chiar mai bine decât el, acesta era scopul propus.
Acest egalitarism civil, politic, social şi profesional trebuia să satisfacă
din plin dorinţele femeii, să-i asigure o dezvoltare deplină şi să-i
garanteze fericirea.
Crezând că-şi servesc cauza,
ultra-feministele au căutat chiar să şteargă sau să nege diferenţele dintre
cele două sexe. Simpla menţionare a oricărui caracter distinctiv era deja în
ochii lor antifeminism.
Pentru a răspunde acestei
viziuni trunchiate, unii n-au uitat să le facă să observe că, pe plan
sportiv, de exemplu, nu s-a văzut niciodată o atletă feminină care să bată
un record masculin de săritură în înălţime, în lungime sau cu prăjina, de
aruncarea greutăţii, a ciocanului sau a suliţei şi că anumite performanţe ca
proba de zece mii de metri şi, cu atât mai mult, maratonul (42,195 km) le
erau inaccesibile.
Afirmaţia: „Nu te naşti femeie,
ci devii” a lui Simone de Beauvoir („Al doilea sex”) – afirmaţie pe care
unele feministe au vrut s-o erijeze în dogmă – a pierdut astăzi orice
credit. Biologii şi fiziologii au demonstrat că, încă de la naştere, sexul
fiecărei fiinţe omeneşti este înscris într-un mod de neşters în fiecare
celulă a corpului său fizic. Cromozomul „X” face femeia, în timp ce
cromozomul „Y” diferenţiază bărbatul.
În prezent, toată lumea
cunoaşte cel puţin existenţa cromozomilor. Fiecare din cele 100 de
catralioane de celule formând corpul nostru fizic conţine în sânul nucleului
său 46 de cromozomi purtători de gene ce determină caracterele ereditare.
Aceşti cromozomi sunt grupaţi în perechi identice. Orice celulă conţine
astfel 22 de perechi zise „somatice” care determină caracterele fizice şi o
pereche zisă „sexuală”. Această ultimă pereche este compusă din doi
cromozomi „X” la femeie şi dintr-un cromozom „X” şi un cromozom „Y” la
bărbat.
Biologul vede aici o dovadă că
organismul feminin este mai echilibrat şi această superioritate se
repercutează pe tot parcursul şederii terestre. Mortalitatea băieţilor
înaintea naşterii este mai mare decât a fetelor şi ea continuă să fie astfel
pentru toate vârstele vieţii. Faptul că bărbatul este în general mai mare,
mai puternic şi mai greu nu-l avantajează deci din punct de vedere biologic.
În toate ţările, speranţa de viaţă a femeii este superioară celei a
bărbatului. În Franţa, ea era în 1979 de 69, 73 de ani pentru bărbat şi 77,
85 de ani pentru femeie. Statisticile arată că în zilele noastre, văduvele
sunt de 5 ori mai numeroase decât văduvii. Echilibrul său natural mai mare,
permite de asemenea femeii să reziste mult mai bine decât bărbatul la
intemperii, la privaţiuni, la foamete, la boală şi la încercări de orice
fel.
La începutul secolului XX,
pentru a arăta inferioritatea femeii, s-a demonstrat că creierul său era mai
mic şi că avea o greutate inferioară celui al bărbatului. Un creier masculin
cântăreşte în medie 1385 de grame. În comparaţie cu balena a cărui creier
cântăreşte 9,200 kg, e modest... şi totuşi, nici un bărbat nu se simte
umilit pentru atâta lucru! Creierul feminin nu cântăreşte în medie decât
1265 de grame şi cele 120 de grame de diferenţă au servit mult timp pentru a
susţine o superioritate iluzorie.
Ori, comparând greutatea
creierului masculin şi feminin cu greutatea medie a bărbatului şi a femeii,
se obţin rezultate în favoarea femeii. În fapt, greutatea medie a bărbatului
este de 64,880 kg, cea a femeii de 55,300 kg. Bărbatul posedă 1 g de creier
pentru 47 g din greutatea sa, în timp ce femeia ajunge la 1 g pentru 43 g
din greutatea sa. Astfel, creierul femeii reprezintă în medie 2,2% din
greutatea sa totală, în timp ce cel al bărbatului nu este decât de 2%.
Se ştie de multă vreme că
cerebelul este mai important la femeie decât la bărbat. Tot atât de cunoscut
este şi faptul că femeia este mai intuitivă decât bărbatul. Există oare un
raport direct între cerebelul său mai mare şi receptivitatea sa intuitivă
mai rafinată? Nimeni n–a putut afirma acest lucru până acum.
Cu toate acestea, explicaţiile
aduse de Mesajul Graalului ne permit acum să înţelegem înlănţuirea logică şi
naturală a lucrurilor. Pe baza unei cunoaşteri sigure, putem avea un nou mod
de abordare a problemei feminine şi suntem în măsură să-i dăm în sfârşit
locul şi importanţa ce-i revin în organizarea cosmică.
Pentru a nu rămâne un străin în
materia densă şi pentru a avea o influenţă directă asupra ei, spiritul
încarnat are nevoie de un instrument apropriat. Cu ajutorul procesului bine
cunoscut al procreaţiei, al încarnării şi al naşterii, sufletul aflat în
aşteptare în lumea de dincolo, adică spiritul înconjurat cu cele mai fine
învelişuri ale sale, primeşte un înveliş material suplimentar: corpul fizic.
Acest corp este dotat cu un post de comandament, creierul, care primeşte şi
adună mesajele venite din exterior şi elaborează gânduri care formează
intelectul. Pentru a juca acest rol de auxiliar şi a uşura implantarea în
materie, corpul şi creierul sunt strâns adaptate la sarcinile lor materiale,
ceea ce le restrânge capacităţile şi le înscrie în limitele strâmte ale
spaţiului şi ale timpului terestru.
Superioritatea creierului uman
asupra celor mai perfecţionate ordinatoare ne dă în prezent termeni de
comparaţie şi ne permite să constatăm că natura ne-a dotat cu un instrument
la înălţimea sarcinii sale atâta timp cât rămâne la locul său şi nu caută să
acţioneze în afara competenţelor sale.
Partea cea mai preţioasă în
fiecare dintre noi este nucleul nemuritor: spiritul. Acest nucleu ne-a fost
încredinţat în stare inconştientă şi, la cererea noastră, am fost admişi
într-un ciclu evolutiv care trebuia să ne permită să ajungem la deplina
conştienţă a eului nostru, edificând liber personalitatea aleasă în jurul
acestui nucleu motor.
Dacă intelectul este expresia
creierului, vocea spiritului se manifestă prin intuiţie. Suportul său fizic
este cerebelul. În corp, transmiterea mesajelor venind din spirit sau
mergând spre el trebuie să treacă prin organele prevăzute şi specializate în
acest scop. Dorinţa emanând din spirit este o undă de forţă care, iradiată
spre plexul solar, este transmisă mai apoi cerebelului. Acesta formează
atunci o imagine pe care o comunică creierului care, la rândul său, o
transformă în gânduri, în cuvinte sau în acţiuni.
Invers, mesajele captate prin
simţurile fizice şi adunate de creierul „anterior” sunt comunicate
cerebelului care le rafinează şi le dirijează până la spirit prin acest
releu care este plexul solar. Acest important centru nervos ce se găseşte în
„inima” individului, adică în regiunea stomacului, este singurul punct prin
care sufletul este în legătură cu corpul.
Disproporţia flagrantă între
cele două părţi ale encefalului – creierul şi cerebelul – traduce
perturbarea gravă pe am provocat-o în amenajarea armonioasă a organelor
noastre în decursul mileniilor de evoluţie, perturbare pe care religiile o
numesc „căderea în păcat”.
Orientându-ne exclusiv dorinţa
spre posedarea de bunuri şi satisfacţii materiale, am dezvoltat unilateral
creierul, organul care uşura obţinerea lor. Această hipertrofie a creierului
şi predominarea produsului său, intelectul, au antrenat fiinţele umane să
neglijeze şi chiar să înăbuşe vocea spiritului lor, intuiţia şi sensul
moral. Aşa cum se întâmplă cu orice organ nefolosit, a rezultat în mod
obligatoriu atrofierea cerebelului.
Care au fost deci consecinţele
acestei false schimbări de macaz în evoluţia noastră? Istoria ne arată
urmările nefaste ale acestei inversiuni de valori şi ale uitării
adevăratului sens al şederii noastre terestre. Acestea au fost un lung
coşmar de războaie şi exploatări, de nedreptăţi şi de mizerii, de sânge şi
de lacrimi!
De ce există două sexe?
Acestei întrebări apreciem că
îi dăm un răspuns satisfăcător invocând procreaţia. În faţa pericolului
dispariţiei, fiecare specie vie trebuie să-şi asigure continuitatea
înlocuind indivizii care dispar prin moarte naturală sau accident. Dar
sexualitatea era oare indispensabilă?
Nu, ar spune biologii. Viaţa nu
avea nevoie de mecanisme sexuale pentru a produce indivizi noi şi a popula
Pământul. Şi ei amintesc că ceea ce diferenţiază regnul organic de lumea
minerală este tocmai reproducerea. Viaţa a început atunci când elementul
fundamental al tuturor fiinţelor vii, celula, a fost capabilă să se
reproducă pur şi simplu, divizându-se. Acest proces numit „mitoză” conduce
astfel la existenţa a două fiinţe identice acolo unde înainte nu exista
decât una singură. De trei miliarde de ani de când acţionează fenomenul
diviziunii celulare, acesta şi-a arătat roadele. Îl întâlnim în organismul
uman unde asigură înlocuirea celulelor uzate sau îmbătrânite. Atunci când
reproducerea normală a celulelor este perturbată, se produce o proliferare
anormală şi anarhică a celulelor: cancerul.
În ultimul timp am putut asista
la trezirea vechii dispute în jurul întrebării: „A fost creaţie sau
evoluţie?”. Savanţii au stabilit de mult timp că apariţia formelor vii s-a
făcut dintotdeauna de la simplu la complex într-o urcare de netăgăduit şi
perseverentă spre fiinţe din ce în ce mai perfecţionate. Această dezvoltare
a necesitat miliarde de ani.
Unii au gândit atunci că
hazardul şi o necesitate misterioasă, inerentă materiei, erau de ajuns ca să
explice Universul şi viaţa. Ei au dedus astfel că se putea renunţa la
intervenţia unui Creator.
Dar înainte de a jongla cu
spaţiul şi timpul, înainte de a face să intervină miliarde de ani de
evoluţie, înainte de a invoca energia indispensabilă, înainte de a atribui
materiei proprietăţi oculte şi de vorbi de legi naturale, acestea trebuiesc
justificate explicând care este originea lor. Trebuie răspuns, de asemenea,
întrebărilor fundamentale: De unde a venit materia, care este prezentă de
cincisprezece miliarde de ani? De unde vine energia? Cine a declanşat
formidabilul proces? Legile naturale existente au putut să se decreteze ele
însele, să se pună în funcţiune şi să acţioneze singure şi aceasta fără cea
mai mică slăbiciune sau deviere în decursul mileniilor?
Ori, explicaţia cea mai simplă,
răspunsul cel mai convingător rămâne afirmaţia majestuoasă înscrisă la
începutul Genezei: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”.
Dar noţiunea de creaţie nu
exclude evoluţia. Acesta este chiar complementul indispensabil. De fapt, tot
ce există este ieşit din Iradierea divină care, scindându-se, a dat naştere
unei serii de planuri sau de sfere, aducând de fiecare dată viaţa la
manifestări corespunzând lejerităţii şi bogăţiei fiecăruia din aceste
extrase. Materia densă în care suntem încarnaţi actualmente este ultimul
extras de Iradiere divină; din această cauză, este cel mai greu şi cel mai
puţin bogat. Apariţia şi perfecţionarea lentă a tot ceea ce există în
materie a avut nevoie de factorul timp, adică de evoluţie.
Sub impulsul legilor cosmice
bine stabilite de Creator în opera Sa, în cursul unei evoluţii lente, au
apărut forme din ce în mai perfecţionate, evoluţia fiind necesară prin
posibilităţile limitate ale materiei dense. În cursul acestei dezvoltări,
natura a introdus şi a experimentat într-o varietate incredibilă, toate
formele de reproducere posibile. Atunci când înaintarea evoluţiei a permis
introducerea sexualităţii, aceasta nu s-a impus imediat. Pentru numeroase
specii, fazele asexuate primitive au alternat cu perioade sexuate. Anumite
specii, ca puricele de trandafir, de exemplu, practică de altfel în
continuare această alternanţă. Pentru biolog, reproducerea este o temă
simplă dar cu variaţii infinite pe care nu a terminat să le înregistreze.
În diviziunea simplă unu devine
doi. În reproducerea sexuată, este nevoie de doi pentru a face unul. Dar
această aparentă complicaţie reprezintă în realitate o evoluţie importantă
pentru că ea permite apariţia de fiinţe indivizibile. Scopul sexualităţii nu
mai este de a face, cum e cazul în diviziune, simple replici sau „copii
conforme” ci de a introduce combinaţii noi. Protejând specia, ea permite ca
aceasta să fie compusă fără încetare din indivizi noi, îmbogăţind-o cu
deosebirile lor. Deci nu se mai poate vorbi de „reproducere” în înţelesul
strict al cuvântului.
Înainte de a introduce
sexualitatea, natura a trebuit să rezolve problema reducerii cromozomice,
pentru ca suma cromozomilor datorată aportului celor doi parteneri să nu
depăşească numărul de cromozomi specific fiecărei specii. Dacă celulele ce
formează organismul uman conţin în ele 46 de cromozomi, celulele sexuale,
ovuli şi spermatozoizi, nu mai conţin decât 23. Reducerea, numită „meioză”
se operează în organele sexuale. Fiecare fecundare devine astfel fuziunea a
două jumătăţi de celule parentale. Biologii au calculat că posibilităţile de
noi combinaţii depăşesc 64 de miliarde pentru fiecare cuplu.
Acest proces, de o mare
ingeniozitate, ce se petrece fără ştirea şi concursul nostru, nu priveşte
totuşi decât corpul nostru fizic. Cu toate acestea, deşi intervine în
procesul procreaţiei, raţiunea existenţei celor două sexe nu se limitează la
acest act. Deşi s-a presimţit că fiecare din cele două sexe avea o valoare
şi o rază de acţiune ce depăşea simpla sexualitate, nimeni nu a ştiut să dea
o explicaţie clară care să se înscrie într-o viziune globală a existenţei
noastre.
În prezent, Abd-ru-shin
înlătură şi aici vălul misterului care a apăsat atât de greu asupra
evoluţiei noastre şi cu care fiecare fiinţă umană s-a confruntat. Fără
ocolişuri, autorul Mesajului Graalului intră în miezul
subiectului
şi scrie:
«Noi numim noţiunea de
feminin şi masculin ca fiind pur şi simplu cele două sexe. Cuvântul sex însă
lasă majoritatea oamenilor încă de la început să fie puternic induşi în
eroare, deoarece involuntar în gândurile multora apare asocierea lui cu
procrearea. Şi acest fapt este greşit. Separarea între feminin şi masculin
în acest
sens are ceva de spus în concepţia grandioasă a Creaţiei numai în cea mai
exteriară, cea mai densificată materialitate Densă. Însă nu şi în
întâmplările principale.
Ce se înţelege prin sex?
La ieşirea sa din Împărăţia Spirituală germenele spiritual este lipsit de
sex. De asemenea nu are loc nici o bisecţie, aşa cum se presupune de multe
ori. În fond un germene spiritual rămâne întotdeauna o entitate
independentă. ...
Aici este determinantă
natura activităţii unui germene spiritual. Adică, spre ce direcţie aspiră
predominant un astfel de germene spiritual în timpul devenirii sale
conştiente ca şă-şi dezvolte aptitudinile care odihnesc în el, fie în specie
pozitivă, puternic propulsoare, fie în specie negativă, ce menţine în
tăcere. Încotro îl propulsează cerinţa sa principală. Şi în activitatea care
urmează acum datorită lui, chiar dacă această activitate constă la început
numai în dorinţe puternice care cresc până la impuls, se conturează
forma.
Pozitivul produce forma
masculină, negativul produce forma feminină. Abia aici masculinul şi
femininul se pot recunoaşte în exterior prin forma lor. Ambele sunt în forma
lor expresia exactă a
naturii activităţii lor, pe
care o aleg sau şi-o doresc. La început aceste dorinţe sunt în realitate
doar expresia constituţiei propriu-zise a germenilor spirituali respectivi,
deci negative sau pozitive.
Aşadar feminin şi masculin
nu au nimic de a face cu noţiunea obişnuită de sex, ci arată doar
natura activităţii
în Creaţie. Abia în Materialitatea Densă atât de cunoscută omului, se
conturează din această formă organele genitale pe care le desemnăm ca
masculin şi feminin. Numai corpul material-dens, deci corpul pământesc, are
nevoie de aceste organe pentru procrearea sa.
Natura activităţii în Creaţie
conturează deci forma corpului propriu-zis, cea masculină sau cea feminină,
corpul fizic fiind, la rândul lui, iarăşi doar o copie brută a acesteia.
Cu aceasta şi activitatea
sexuală este pusă pe treapta pe care se cuvine să stea, deci pe treapta cea
mai joasă care există în Creaţie, treapta material-densă, care este mult
depărtată de Spiritual.»
(„În Lumina Adevărului”, Vol.II, conferinţa 64)
Învăţăm, astfel, că genul de
activitate ales – fie pozitiv, fie negativ – determină sexul. Suntem deci
departe de noţiunea pe care o avem în mod obişnuit şi care este legată doar
de procreaţie.
Dar de ce există aceste două
forme de activitate şi de ce trebuie să alegem? Pentru a ne permite să avem
o viziune de ansamblu a creaţiei, Abd-ru-shin ne explică originea existenţei
acestor două curente: pozitiv şi negativ. Părăsind zona incandescentă a
sferei divine, Iradierea Creatorului, sursa oricărei mişcări şi a oricărei
vieţi, suferă o sciziune. Cu diminuarea presiunii şi un început de răcire
care se datorează îndepărtării de centrul emiţător, curentul unitar se
scindează şi dă naştere unui gen pozitiv şi unui gen negativ. Tot ce ia
formă în continuare, suferă această influenţă.
Fiinţa umană, prin însăşi
originea sa spirituală este dotată cu liberul arbitru; poate deci să-şi
aleagă forma de activitate, pozitivă sau negativă şi prin această opţiune
îşi determină sexul.
În legătură cu această alegere,
atât de plină de consecinţe, Abd-ru-shin ne mai spune: «Decisivă şi
fundamentală pentru întreaga existenţă a germenului de spirit este şi aici
prima lui hotărâre; această hotărâre, fireşte, nu are loc în mod
conştient, ci rezidă doar într-un imbold interior ce se trezeşte în el! Dacă
acest imbold conduce germenul de spirit spre o activitate mai fină, atunci
existenţa lui este determinată să fie de natură feminină; căci astfel el
păstrează sau menţine o parte a Substanţialităţii superioare din care se
desprinde sau se separă. Dacă el înclină spre o activitate mai brută, activă
sau pozitivă, atunci partea mai delicată, mai fină a Substanţialităţii
superioare se desprinde încetul cu încetul în întregime şi rămâne în urmă;
de fapt este respinsă automat, aşa încât pentru un asemenea germene de
spirit a fost determinat astfel genul masculin.
Şi aici, chiar de la
început, garanţia deciziei libere a spiritualului – care este numită voinţă
liberă – se împlineşte imediat!»
(„În Lumina Adevărului”, Vol.III, conferinţa 28)
Misterul influenţei feminine
 „Eternul
feminin ne poartă spre înalt” a scris maestrul literaturii germane, Goethe
(1749 – 1832), la sfârşitul celei de-a doua părţi a lui „Faust”.
Această frază poetică este
adesea pronunţată cu o nuanţă de ironie şi numeroşi sunt scriitorii care,
pentru a-şi mări încasările, au descris femei fatale: sub trăsături de
îngeri şi folosindu-şi farmecele, ele strică prieteniile sau iubirile
victimelor lor, împingându-le la sinucidere sau la infamie.
Este de remarcat şi faptul că
70% din publicitatea comercială, care ne hărţuieşte şi ne agresează pe tot
parcursul zilei se foloseşte în mod abuziv de imaginea femeii. Pentru a
vinde chewing-gum, un televizor sau o maşină, momeala preferată este
întotdeauna femeia în atitudini şi costumaţii degradante pentru ea.
Şi totuşi! Dincolo de aceste
caricaturi dizgraţioase care nu sunt decât expresiile lungii decăderi morale
care şi-a atins paroxismul în acest sfârşit de evoluţie, pe care tocmai îl
trăim, există o realitate luminoasă capabilă să scoată omenirea din această
mlaştină care tinde s-o sufoce.
Devenirea conştientă şi
tresărirea eliberatoare depind în primul rând de femeie, căci acesta este
rolul ei. Înalta misiune pe care Creatorul i-a încredinţat-o este de fapt
înscrisă în toată fiinţa sa şi îi dă puterea să antreneze întreaga omenire
spre înălţimi – cu condiţia, bineînţeles, ca ea să o dorească.
Mesajul Graalului ne explică de
ce îi revine un rol preferenţial femeii:
«...În gradaţie descendentă,
femeia Postcreaţiei
întruchipează elementul mai sensibil al Substanţialităţii ca fiind partea
negativă, pasivă, iar bărbatul întruchipează spiritualul mai brut, ca fiind
partea pozitivă, activă; căci scindarea odată produsă, ea se repetă în
continuare în părţile deja scindate, continuând tot aşa, astfel încât se
poate spune că întreaga Creaţie se compune de fapt numai din scindări!
Partea cu adevărat mai puternică, deci cea care domină efectiv, este
întotdeauna partea mai sensibilă; deci printre oameni ea este femeia!
Corespunzător naturii ei, îi este mult mai uşor să simtă intuitiv presiunea
Voinţei lui Dumnezeu şi să o asculte. În felul acesta femeia are şi oferă
cea mai bună legătură cu singura Putere Vie adevărată!
Această Lege a Creaţiei ar
trebui luată în consideraţie de către cercetători şi de către inventatori.
Partea care este într-adevăr mai plină de putere şi tărie este întotdeauna
partea mai sensibilă, deci partea negativă sau pasivă. Partea mai sensibilă
este, de fapt, partea care
hotărăşte, pe când partea
activă este doar partea care execută !
De aceea, în fiecare
evoluţie normală partea feminină exercită întotdeauna asupra părţii
masculine o influenţă puternică şi
înălţătoare,
influenţă care în începuturile ei inconştiente vibrează întotdeauna pur, de
îndată ce bărbatul ajunge la maturitate fizică.» (Vol.III, conferinţa
28)
Rolul promotor al femeii
„Ce vrea femeia, vrea şi
Dumnezeu!” Acest vechi proverb francez, expresie a înţelepciunii populare,
îşi regăseşte întreaga sa valoare în lumina revelaţiilor date de
Abd-ru-shin.
Facultăţile eminente ce se află
în delicateţea intuiţiei feminine şi lucrează prin ea, exercită o influenţă
înnobilatoare atâta timp cât femeia rămâne în armonie cu ordinea cosmică. O
situaţie privilegiată îi revine femeii prin însăşi alegerea sa iniţială:
aceea de a voi să acţioneze în curentul „pasiv” sau „negativ”. Femeia nu
trebuie deci să revendice această situaţie şi nu este nici rolul bărbatului
să i-o atribuie.
„Maternitatea nu este oare
principala misiune a femeii?” ar spune unii. „Nu”, spune Abd-ru-shin şi
explică: «Femeia se situează spiritual pe cel mai înalt loc,
numai dacă ea a devenit cu adevărat conştientă de feminitatea ei! Şi menirea
ei nu este aceea de a deveni mamă! Aşa cum am spus deja, maternitatea există
numai pentru corpul vostru pământesc şi atât! Totuşi, feminitatea este
prezentă în toate planurile, chiar şi în Spiritualul Primordial,
printre Fiinţele Primordiale, pe treapta cea mai înaltă! Dar este
feminitatea adevărată, în suprema şi inaccesibila ei demnitate!
Aparent, vă privez de multe
lucruri, dacă vă spun că maternitatea ţine numai de domeniul
Animisticului!
Este ca o tăirtură adâncă, pe care sunt nevoit să o fac, dacă vreau să vă
ajut! Maternitatea rămâne în domeniul animisticului şi se desfăşoară
în acesta. Dacă ar fi cel mai înalt ţel al femeii, ar fi foarte rău pentru
ea!»
«Cea mai înaltă menire din
viaţa femeii pe pământ este aceeaşi cu menirea pe care o are dintotdeauna în
regiunile mai înalte: înnobilarea mediului ei şi menţinerea unui flux
continuu de radiaţii din Lumină pe care numai femeia, prin fineţea intuiţiei
ei, o poate mijloci! Înnobilarea aduce însă înălţarea spre Sferele
Luminoase! Aceasta este lege a spiritului! De aceea, însăşi existenţa femeii
autentice
este suficientă pentru a asigura înălţarea, înnobilarea şi continua puritate
a întregii Creaţii.»
«Înnobilarea a tot ce se
află în jurul ei este deci menirea principală a unei femei, chiar şi aici pe
pământ, în Lumea Materială! Venind de sus, menţinându-se sus prin
sensibilitatea intuiţiei ei şi conducând astfel totul spre Înalt, femeia
formează
ancorarea bărbatului cu Lumina, sprijinul de care acesta are nevoie
pentru activitatea sa în Creaţie. Pentru aceasta nu este nevoie de căsătorie
şi nici măcar de cunoştinţă sau de vreo întâlnire personală! Simpla
existenţă a femeii pe pământ aduce împlinirea!
Bărbatul stă în Creaţie
orientat spre exterior, gata de luptă, în timp ce femeia, acoperindu-i
spatele, menţine legătura cu Lumina şi formează astfel nucleul, izvorul de
forţă şi tărie. Însă acolo unde decăderea se poate strecura în nucleu, acolo
şi « partea din faţă » este pierdută! Să nu pierdeţi nicicând din vedere
acest fapt! Căci nu mai foloseşte la nimic dacă femeia caută să se alăture
bărbatului, acolo unde nu-i este locul. Intuiţia ei fină se înăspreşte
într-o asemenea luptă şi astfel izvorul de forţă şi puritate, care i-a fost
dăruit cândva, seacă şi totul
trebuie să se ducă de râpă!
Fiecăruia îi este cunoscut
faptul că bărbaţii, chiar şi în cele mai îndepărtate ţinuturi ale acestui
pământ, se controlează şi caută să fie chiar mai cuviincioşi, de îndată ce
se apropie de ei o femeie cu care nu trebuie neapărat să schimbe o vorbă!
Simpla prezenţă şi apariţie
a unei femei produce efectul! Chiar dacă vag, aceasta arată clar misterul
femeii, puterea şi sprijinul care emană din ea conform Legilor din Creaţie,
lucru care nu are nimic de a face cu procrearea pe pământ. Procrearea este
în mare parte de natură animistică!
Fete şi femei, mai întâi
voi
daţi-vă seama că în Creaţie sunteţi purtătoarele celor mai înalte meniri cu
care Dumnezeu v-a înzestrat pe voi! Nu căsătoria şi nu maternitatea
este ţelul vostru cel mai înalt, oricât de sfânt ar fi el! Voi vă
aflaţi numai pentru voi înşivă de îndată ce staţi corect în Creaţie!»
(Vol. III, conferinţa 9)
Femeia deţine astfel o putere
la care bărbatul nu are acces, dar de care depinde. În confuzia produsă de
revendicările şi contestările actuale, şi în faţa grelelor scadenţe şi
ameninţări care ne apasă, este mai urgent decât oricând, este chiar vital să
cunoaştem capacităţile celor doi parteneri şi locul lor respectiv în
creaţie.
Astfel, nu este de ajuns ca
femeia să aibă pe plan material – deci juridic, social şi economic –
aceleaşi drepturi cu ale bărbatului pentru ca totul să reintre în normal. De
altfel, multe femei care au reuşit să se afirme şi să urce treptele
succesului material au avut experienţa decepţionantă a unui mare gol
interior. De fapt, locul femeii nu este lângă bărbat. Vocaţia naturală a
femeii, rezultând din opţiunea şi din echiparea sa, o plasează în realitate
deasupra bărbatului – cu condiţia, bineînţeles, ca ea să fie mediatoarea
privilegiată cu înălţimile luminoase şi ca ea să joace rolul promotor ce-i
revine, antrenând cu ea bărbatul spre înălţimi, într-un avânt eliberator.
Numai atunci se va putea
instaura domnia atât de mult dorită a dreptăţii şi a fraternităţii, domnie
pe care Abd-ru-shin ne-o descrie în aceşti termeni: «Fericirea, pacea şi
bucuria vor acoperi acest pământ, strălucind aşa cum nu s-a mai întâmplat
niciodată până acum, atunci când feminitatea va constitui puntea spre
planurile mai luminoase, aşa cum este prevăzut în Creaţie şi când, prin
comportamentul ei exemplar, va menţine aprinsă în toate spiritele aspiraţia
arzătoare spre Lumină, devenind Păzitoarea Flăcării Sfinte!» (Vol. III,
conferinţa 41)
|
