Şi animalele merg la şcoală

 

Copiii noştri nu sunt singurii care primesc o educaţie; animalele merg de asemenea la şcoală. Procreând, protejând şi educându-şi puii, fiecare specie animală contribuie la perpetuarea sa. În acest ciclu, ucenicia celor tineri devine un factor important, fiindcă permite animalului să comunice progeniturii sale deprinderile, priceperea şi experienţele avute într-un mediu anumit. Noii veniţi sunt pregătiţi astfel pentru viaţă şi învaţă să cunoască ceea ce le este vital să ştie. Această formare este cu atât mai lungă cu cât specia este mai evoluată. Găina-mamă, care îşi apără la început puii cu îndârjire, după şase săptămâni îi loveşte cu ciocul, ceea ce înseamnă pentru ei că educaţia este terminată. Elefantul, din contră, va rămâne pui încă mult timp. Nu va deveni adult decât la vârsta de douăzeci de ani, având deci parte de o educaţie îndelungată.

 

---

 

De la naştere până la înţărcare, apoi ca adolescent până la nivelul de adult, toate etapele educaţiei animale sunt reglate în mod diferit pentru fiecare specie în parte. Prin metode care le sunt proprii, orice comunitate îşi învaţă descendenţii să-şi cunoască trupul şi mişcările care i le permite să le facă; puii sunt instruiţi de asemenea să aleagă hrana care să le fie pe plac, să recunoască şi să evite duşmanii speciei sale. Animalul învaţă totodată să vâneze, deci să mănânce fără să fie mâncat, să-şi construiască un adăpost sau o vizuină, să respecte limitele spaţiului vital al altora şi, în final, el este iniţiat în elementele comportamentului social. De exemplu, o vulpe tânără va fi învăţată să facă faţă tuturor situaţiilor care s-ar putea produce de-a lungul unei vieţi întregi.

 

 

Adesea, cadrul educaţiei se reduce la relaţia mamă-pui. În unele din astfel de cazuri, adevărate cămine de zi pentru pui permit mamei să încredinţeze progenitura la alte supraveghetoare, pentru anumite intervale de timp, ca să plece liniştită să vâneze, să pască, sau să se odihnească.

La toate speciile, educaţia puilor începe prin imitarea acţiunilor adulţilor. Curiozitatea naturală care împinge către activitatea de explorare, amintirea experienţelor avute şi lecţiile primite vin să se înscrie în memoria posibilităţilor specifice ale fiecărui individ. Jocul are de asemenea importanţa sa, întrucât permite tânărului să se măsoare cu cei de vârsta sa şi să obţină, prin echilibrul necesar, o anumită siguranţă a puterilor fizice.

Animalele nu sunt nişte maşini simple, conduse de reflexe; ele nu sunt determinate total de instinctele lor. Fiecare animal îşi are posibilităţile şi limitele sale. Fără a declara creaţia lor ca fiind inutilă şi absurdă, trebuie să acceptăm că şi animalele au o evoluţie, care le este proprie. Ieşit din sufletul de grup al speciei sale, fiecare animal poartă în el o fracţiune din acest suflet esenţial. Prin sufletul său el participă la experienţa şi la cunoaşterile pe care le obţine specia sa. În timpul existenţei terestre, el trebuie să se dezvolte şi, reintegrându-se în sufletul de grup odată cu moartea sa, îl va îmbogăţi prin ceea ce a trăit şi a obţinut.

La fiecare încarnare a unui animal, fracţiunea de Substanţialitate Animistică ce îl însufleţeşte profită de toate acumulările sufletului întregului grup; deci, de fiecare dată, el revine mai bine dotat. În cursul milioanelor de ani de evoluţie, sufletul de grup unic la plecare, s-a scindat şi a dat naştere la suflete-grup parţiale, care pe parcurs au prezentat fiecare un grad diferit de dezvoltare. La sfârşitul oricărei vieţi terestre, sufletul unui animal dezincarnat este atras, sub efectul legii atracţiei afinităţilor, în sufletul-grup corespunzător propriei maturităţi, până în ziua în care gradul propriu de maturizare îi permite să nu se mai reintegreze în sufletul-grup respectiv. Animalul va deveni atunci o individualitate, ceea ce reprezintă scopul şi culmea dezvoltării animale.

Cei care iubesc sau observă animalele au putut să constate că educarea puilor comportă lecţii, jocuri şi recreaţii, dar de asemenea, dacă trebuie, şi pedepse. Toată această formare ce îl pregăteşte pentru viaţă şi vizează să ofere maximum de şanse tânărului, este înconjurată de iubirea şi vigilenţa mamei care, intrând total în rolul ei, în caz de pericol se sacrifică fără a ezita. Iubirea mamei nu este totuşi oarbă; de asemenea, atunci când crede ca necesar, ea aplică fără slăbiciune dar în interesul puilor şi corecţii severe. Desigur, trebuie să reţinem o astfel de lecţie.

 

La scară umană

 

Toate speciile animale le uşurează astfel puilor respectivi adaptarea la mediul în care trăiesc. La scară umană, în triburi şi la populaţiile primitive care mai există şi în zilele noastre, situaţia este aproape analoagă. La acest stadiu, în mod evident nu poate fi vorba propriu-zis de o şcoală, întrucât în situaţia precară în care se află, problema prioritară a hranei trebuie să fie rezolvată, cel mai adesea, de pe o zi pe alta. Instaurarea a ceea ce noi numim învăţământ, această vastă instituţie cu personal specializat, cu numeroase localuri şi cu mijloace impresionante, este un lux rezervat doar popoarelor care şi-au rezolvat problemele lor materiale; acestea îşi permit să hrănească şi să-şi educe tineretul până la vârsta care se eşalonează între 16 şi 30 de ani, fără a le cere o compensare imediată. Este totuşi adevărat că organizarea respectivă şi obligarea tuturor copiilor de a frecventa şcoala sunt relativ recente, în Franţa datând din anul 1882.

La populaţiile primitive, şcoala este în modul cel mai simplu, viaţa de zi cu zi. Amestecaţi cu adulţii, copiii învaţă în special prin imitarea a ceea ce văd că se face în jurul lor. Din momentul în care ei devin în stare să efectueze servicii pentru comunitate, fetele şi băieţii sunt asociaţi la muncile tribului.

În funcţie de ritmul activităţilor în raport cu cea specifică mediului în care se află, de atitudinea şi rolul părinţilor şi a altor membri ai clanului familial, de utilitatea şi influenţa acestora, de personalitatea şi strălucirea lor, copilul învaţă şi se formează fără a fi conştient; el se pregăteşte astfel să se integreze în propria comunitate şi să devină un membru folositor şi respectat. La acest stadiu de dezvoltare, observându-i pe bătrâni cum trăiesc, pentru tineri este cea mai bună metodă de educare, prin exemple.

La capătul adolescenţei, admiterea definitivă în rândul adulţilor este însoţită peste tot de solemnităţi care să marcheze importanţa pasului şi sublinierea datoriilor şi a drepturilor pe care acest statut le oferă noilor membri. Ceremoniile de iniţiere sunt precedate adesea de probe de răbdare, de curaj, de rezistenţă la dureri. După ce au suportat vitejeşte aceste teste, aspiranţii sunt iniţiaţi în cunoaşteri secrete, în lucruri sacre şi la interdicţiile tribului lor precum şi la formele de adorare a fiinţelor şi a puterilor superioare. Într-o societate primitivă stabilă, astfel se realizează de către o generaţie pregătirea celei care urmează, servindu-i ca model, fără a mai fi nevoie de o instituţie specializată. Cu mijloacele cele mai simple şi în modul cel mai natural din lume, generaţia care vine se sprijină pe cel mai în vârstă, pentru a obţine instruirea a ceea ce trebuie să facă, precum şi cunoştinţele practice indispensabile în integrarea fără şocuri şi în continuarea descendenţei.

 

O nouă eră cosmică

 

Şi brusc, această stabilitate liniştitoare de peste tot, dispare. O profundă agitaţie antrenează în prezent planeta noastră, pe locuitorii ei şi instituţiile existente. Vechile norme şi valori care asigurau liniştea sunt puse la îndoială, fără încetare. Capacitatea şi temeinicia lor sunt discutate, iar autoritatea lor este ridiculizată. Se vorbeşte astfel despre accelerarea istoriei, dar fără a cunoaşte cauzele, fără a se înţelege sensul şi nici a se sesiza cerinţa imperioasă pe care această situaţie nouă o reprezintă pentru fiecare dintre noi, deşi îi priveşte pe toţi oamenii.

În actuala fază crucială a sfârşitului de evoluţie şi a ultimei reglări de conturi, este evident faptul că tradiţiile şi valorile vechi, motivarea comportamentului moral, raţiunea de a fi şi necesitatea instituţiilor, nu mai au o aceeaşi considerare. Cea mai importantă parte a educaţiei, aceea care trebuie să formeze o bază sigură a existenţei, să dea sens vieţii şi să acţioneze ca o centrală care să trimită permanent impulsuri ce incită la efort, la mişcare, la depăşirea de sine şi la integrarea voluntară în Creaţie şi în societate, este respinsă de tineri: aceasta din cauză că ei simt că părinţii şi educatorii lor le oferă adesea explicaţii găunoase, predicându-le o morală de care aceştia înşişi nu sunt convinşi şi pe care nici nu o aplică în viaţa proprie. La fel ca toate instituţiile umane, educaţia ca pregătire a tinerilor pentru viaţă traversează şi ea o criză profundă.

Părinţii şi educatorii sunt dezorientaţi şi se simt dezarmaţi. Simţindu-se astfel jenaţi în rolul lor, ei se cred vinovaţi de a nu fi buni părinţi şi îndeajuns de înţelegători şi chiar, că "ar vorbi în vânt". Se ajunge aşadar, printr-un fel de răsturnare a valorilor, la tendinţa ca adulţii să încerce a se pune "la zi" imiţându-i pe tineri, în loc de a le servi ca modele. Unii dau dovadă de slăbiciune neştiind să opună un refuz capriciilor copiilor şi nici să le impună o disciplină şi, cu atât mai puţin, să le stimuleze forţele vii ale tinerilor. Pe de altă parte, o atitudine prea autoritară sau chiar despotică, poate să conducă la reacţii violente de opoziţie, fie contra familiei, fie contra societăţii.

Drept motivaţii atenuante pentru comportamentul lor, părinţii pot să invoce faptul că adesea ei se zbat în dificultăţi materiale datorită condiţiilor rele de locuit, de muncă, sau şomajului. Mama care efectuează şi o activitate profesională lipseşte mult timp din căminul familial, uneori chiar toată ziua şi îi trebuie mult curaj şi devotament pentru a-şi asuma dubla sarcină: de a face o muncă plătită şi de a fi totodată şi sufletul căminului, atât ca menajeră, ca mamă, cât şi ca soţie. Când tatăl se întoarce seara acasă, el nu mai doreşte decât odihnă şi destindere. Aceste condiţii defavorabile ce reduc în mod considerabil disponibilitatea părinţilor, conduc însă la lipsuri educative regretabile.

La o astfel de situaţie dificilă, se adaugă prea adesea şi un vid spiritual. Valorile şi tradiţiile pe care le deţin părinţii sunt transmise într-o manieră prea puţin convingătoare, ca un decor fără viaţă şi fără vigoare, venind dintr-o lume depăşită. Însă carenţa cea mai grea în consecinţe este lipsa de cunoştinţe asupra problemelor fundamentale ale existenţei, absenţa unei certitudini că viaţa are un sens moral precis şi că acest sens nu îşi poate găsi justificarea şi fundamentul său decât în Dumnezeu. Dar la ora marilor schimbări, la ora în care însăşi religiile sunt cutremurate de crize, nu mai este suficient de a vorbi despre aceste schimbări trebuind de fapt să le trăim. Însă tinerii sunt observatori lucizi. Ei ar vrea să poată fi mândri de părinţii lor, precum şi de educatorii lor. Ori, ei sunt decepţionaţi şi chiar traumatizaţi atunci când sunt obligaţi să constate că există o prăpastie mare între morala predicată şi comportamentul trăit în mod real.

Renunţările la autoritate ce caracterizează numeroase medii familiale, au de fapt repercursiuni nefaste asupra evoluţiei normale a tinerilor. Copilul are o nevoie vitală de a se putea sprijini pe o autoritate părintească plină de înţelegere afectuoasă, dar fermă. Dacă este lipsit de aceasta, el pierde enorm şi riscă să alunece din ce în ce mai mult în rătăciri. Delicvenţa este o dovadă dureroasă.

De exemplu, în Franţa în anul 1939, numărul crimelor şi al delictelor comise de tineri sub 18 ani care au antrenat o intervenţie judiciară, a fost de circa 12 000. În 1970 a crescut la 47 719; dar această sporire a fost constatată în toate ţările. Studii aprofundate au relevat că 70% din tinerii delicvenţi au provenit din căminele dezbinate. Lipsa de înţelegere între părinţi, disputele şi ura lor etalată în fiecare zi în faţa copiilor îi lipseşte pe aceştia de căldura cuibului şi îi frustrează în aspiraţiile lor către o siguranţă, precum şi în căutarea lor de modele. Frustrarea respectivă provoacă reacţii de opoziţie şi de agresivitate, o căutare de compensări şi de evadare, mergând de la fuga de acasă până la delicvenţă.

Într-un context în care totul este exacerbat, criza generaţiilor a luat de asemenea proporţii îngrijorătoare. Aceasta nu este prin ea însăşi un fapt specific epocii noastre. În trecut, ieşirile tinerilor i-au iritat adesea pe adulţi. Criza juvenilă, ca opoziţie normală şi sănătoasă la un moment dat, trebuie să permită tinerilor să devină conştienţi de eul lor şi să-şi afirme personalitatea pe care şi-au descoperit-o. Când cadrul în care trăiesc este stabil, ei trec uşor peste agitaţii şi contestări. Confuzia actuală provine însă din faptul că nu mai există un mod de apărare care să amortizeze şocurile şi loviturile date contra societăţii. Aceasta este acuzată de a fi fără inimă, fără milă faţă de cei slabi şi că este clădită cu totul numai pe bani. Instituţiile sale ar da impresia unor închisori, şcolile sale se aseamănă unor uzine de transmitere a cunoştinţelor, iar fabricile ar fi similare unor muşuroaie de termite inumane.

Influenţa nefastă a unor manifestări culturale este invocată de asemenea pentru explicarea creşterii delicvenţei organizate în bande. Publicitatea caută să suscite necesităţi artificiale. Cinematograful şi televiziunea se complac prea adesea în a-i face pe tinerii spectatori să trăiască într-un climat de viaţă şi trândăvie, graţie avantajelor obţinute fără efort. Violenţa şi erotismul prezente peste tot contribuie să le falsifice noţiunile lor despre lume. Aceste spectacole, prea numeroase, impregnează imaginaţiile tinere şi le face să trăiască într-un univers ireal, cu atât mai vătămător cu cât imaginile pe care le etalează în faţa ochilor au o mare putere de sugestie.

Minorii care au suferit lipsuri afective şi educative şi care prin acest fapt prezintă o întârziere în maturitatea lor, devin pradă uşoară unor astfel de influenţe ce îi împing către satisfacţii ieftine şi imediate. Aceştia au însă o perspectivă falsă asupra realităţii şi nu-şi mai dau seama de consecinţele actelor lor, care îi expun la fapte şi gesturi reprimate de societate. Unii cad astfel pradă la atracţia drogurilor, de la care ei speră o soluţie-miracol la toate frustrările lor. Însă aceste paradisuri artificiale antrenează şi treziri neplăcute, chiar periculoase, toxicomania conducând la decădere fizică şi psihică.

Se ajunge astfel că printr-o atitudine de sfidare, tinerii reuşesc să formeze o cultură în afara celei a adulţilor, ale cărei valori vor fi inversate şi ridiculizate în mod provocator. Astfel, într-o societate care cultivă curăţenia şi igiena, mulţi tineri îşi afişează plăcerea pentru murdărie, dezmăţ şi pentru vulgaritate, pentru a suscita scandaluri şi "a-i şoca pe burghezi". Aşa s-a format fenomenul "hippie", devenit în scurt timp un fenomen planetar, cu aceleaşi sloganuri şi aceleaşi metode. Voind să scape de condiţionarea socio-economică şi refuzând să se integreze în instituţiile existente, apreciind că logica sistemului nu conduce către nimic măreţ şi atrăgător, unii au denigrat şi apoi au respins repede, în bloc, întregul cadru în care trăiau. Alţi tineri au suferit manipulările partidelor revoluţionare care i-au utilizat ca vârfuri de atac pentru a grăbi demolarea structurilor în funcţiune. Societatea înspăimântată, a reacţionat peste tot cu represiuni brutale.

Problema este deci pusă. Agitaţiile, dramele şi eforturile pe care le suscită, îi evidenţiază amploarea şi scoate la iveală urgenţa unei soluţii veritabile. Desigur că ar fi cu totul fals şi chiar periculos în a-i acuza unilateral numai pe tineri de lipsă de gratitudine şi de înţelegere, sau de a incrimina societatea, părinţii şi educatorii, care să fie făcuţi răspunzători de situaţia actuală. În fapt, actualmente, oricare ar fi vârsta noastră, nimeni nu mai este la prima sa încarnare. În diferite rânduri, noi ne-am lăsat amprenta şi am contribuit la formarea situaţiei prezente, cu incoerenţele şi confuziile ce au rezultat dintr-o grea moştenire a tuturor greşelilor acumulate din trecut. Suntem deci răspunzători cu toţii de această lume în care totul a devenit problematic, de nerecunoscut şi înspăimântător.

 

Cum să educăm?

 

In cadrul unui sondaj anterior făcut de cunoscutul cotidian "Figaro", un procent de 47% din francezii interogaţi erau convinşi că slăbirea autorităţii părinţilor şi criza morală a societăţii sunt cauzele principale ale delicvenţei juvenile.

În atari condiţii, cum ar putea fi remediată situaţia alarmantă şi cum să fie intensificată mai mult responsabilitatea părinţilor şi educatorilor?

Întrucât nu putem da decât ceea ce avem, ar trebui desigur ca cei care au "sarcina sufletelor", cum li se spune atât de bine, să aibă ei înşişi o viaţă echilibrată; aceasta ar trebui să fie bazată pe convingeri personale, pe înţelegerea faptului că viaţa poate fi o aventură pasionantă oferită tuturor şi pe convingerea că viaţa are un sens ce constă în a transforma un germene spiritual inconştient, într-o personalitate autoconştientă şi responsabilă. Această realizare este lăsată la libera alegere a fiecăruia şi merită să ne luptăm pentru a atinge acest scop, să facem front comun pentru a stăpâni greutăţile şi să aspirăm cu toate forţele noastre la dezvoltarea fiinţei proprii şi nu a averii. Ştiindu-ne supuşi unor legi naturale, suntem totuşi liberi în hotărârile noastre şi prin acest fapt, suntem stăpâni pe destinul nostru. Aceste certitudini dinamizatoare ne vor permite să respingem cu uşurinţă viziunea paralizantă a acelora care ar vrea să ne facă să credem că fiinţa omenească a fost azvârlită fără voia ei într-o lume absurdă şi că este condusă de o fatalitate oarbă. Pentru a transmite luminile raţiunii şi a face o operă utilă, este deci strict necesar de a avea să oferim valori sigure, obţinute personal, valori verificate şi încercate prin aplicarea lor în propria noastră viaţă.

Pentru Stat, care investeşte un procent important al bugetului în educaţie, sensul este de a forma buni cetăţeni care să se integreze fără prea multe lovituri în structurile economice şi sociale existente pentru a se asigura astfel nu numai continuitatea, ci şi evoluţia, măreţia şi prosperitatea ţării. Încercând să-i adapteze pe tineri la viaţa adultă, educaţia caută să le dea şi dorinţa de a trăi în conformitate cu normele şi valorile colective în vigoare.

Această "dresare" cu totul utilitară, într-un cadru aparent fără eficacitate şi în continuă reformă, însoţită de o morală convenţională şi de instituţii ce nu par a fi justificate cu nimic, nu reuşeşte să-i antreneze, să-i entuziasmeze, să-i mobilizeze pe tineri. Căci dacă integrarea în societate în calitate de partener – care primeşte dar trebuie să şi dea, care este stimulat dar trebuie şi să stimuleze – are importanţa sa, ce nu trebuie deloc neglijată, integrarea în sine nu furnizează decât condiţiile pentru a face experienţe trăite care să permită dezvoltarea personalităţii fiecăruia şi îmbogăţirea spiritului său.

Înainte de a fi cetăţeni ai unei ţări, noi am fost întotdeauna şi suntem mai întâi copii ai Creaţiei. În această calitate, am părăsit adevărata noastră patrie spirituală – însă în stare de inconştienţă – pentru a ne făuri o personalitate şi a obţine conştienţa eului nostru, îndelungatele şederi în planurile Materiei Fine cât şi seria de încarnări terestre nu sunt decât mijloace oferite pentru ca noi să putem întâlni circumstanţe care să ne incite la efort, la mişcare, la stăpânirea problemelor şi a greutăţilor.

În Creaţie, totul este orientat către evoluţie şi perfecţionare. Forţa care se revarsă traversând cosmosul precum şi legile nestrămutate care sunt în acţiune peste tot, deservesc acest vast plan. Toate impulsurile pe care le primim din partea lor vor să ne incite să acţionăm cu perseverenţă în direcţie ascendentă, pentru a ajunge la maturitatea cerută; aceasta ne va permite să atingem scopul evoluţiei noastre – de a ne reîntoarce la locul nostru de plecare – pentru a avea în fine o activitate plăcută şi a ne bucura de fericirea eternă.

Iată aşadar ţelul luminos oferit fiecărui germene de spirit care a aspirat să iasă din inconştienţă şi din iresponsabilitate.

Creatorul nu numai că a dat urmare acestei aspiraţii, dar El a şi înconjurat-o cu o imensă solicitudine. Un plan precis de dezvoltare formează baza luminoasă a drumului nostru evolutiv. Întreaga Creaţie Ulterioară ne-a fost deschisă. Pe fiecare din diversele sale planuri, ne-au fost puse la dispoziţie ajutoare şi forţe adaptate mediului respectiv, pentru ca noi să ne servim de ele. Dar cum să ştim dacă iniţiativele pe care le-am luat, dacă formele născute prin folosirea forţei neutre merg în sensul dezvoltării eului nostru şi a planurilor în care suntem găzduiţi? Cum să cunoaştem finalitatea consecinţelor şi a repercusiunilor reacţiilor noastre, atât în domeniul propriu intuiţiei noastre, cât şi în cel al acţiunilor materiale?

Această problemă ce s-ar putea să pară de nesoluţionat, a fost rezolvată într-un mod atât de simplu şi de eficace şi totodată atât de cuprinzător, încât nu putem decât să ne înclinăm şi să admirăm fără rezerve majestuoasa măreţie şi simplitatea legilor divine.

Măsura educativă aplicată de Creator prin una din legile Sale fundamentale a primit diverse denumiri. Ea este cunoscută sub termenul de lovitura în retroacţiune, funcţia karmică, reciprocitatea efectelor, legea cauzei şi a efectului etc. Formularea cea mai competentă este însă aceea a lui Iisus Christos: "Omul trebuie să recolteze ceea ce a semănat"; deşi este sub forma unei imagini, ea conţine în fond explicarea unui proces universal.

Tot ceea ce emană de la noi rămâne de fapt legat de fiecare printr-un fir ce nu poate fi rupt. Orice formă astfel născută, evoluează şi ne revine redându-ne însutit binele pentru bine, dar şi răul pentru rău şi toate aceste reveniri se produc fără nici o greşeală sau vreo omisiune posibilă. Ceea ce noi numim – plângându-ne – drept lovituri ale sorţii sau ale destinului nu sunt, cel mai adesea, decât fructele coapte sau revenirile – fie plăcute, fie nefaste – ale faptelor sau ale gândurilor noastre din trecut.

Dincolo de spaţiu şi de timp, o organizare de o precizie şi o echitate fantastică întrepătrunde astfel întreaga Creaţie. Cu o justiţie riguroasă, ea înregistrează conturile karmice ale fiecăruia dintre noi şi acest lucru se realizează oriunde ne-am afla. Nimic nu-i scapă şi acţiunea sa nu se opreşte decât atunci când fiinţa omenească respectivă şi-a deznodat firele pe care singură şi le-a ţesut, plătindu-şi datoria pe care şi-a atras-o prin reaua folosire a forţei neutre împrumutată.

Planul evoluţiei la care suntem supuşi cu toţii prevede într-adevăr ca în afară de neîncetatul reflux karmic, să întâlnim în drumul nostru şi dificultăţi care să ne oblige să ne mobilizăm toate resursele pentru a le depăşi şi a ieşi astfel mai tari din diferitele încercări. Oferindu-ne totuşi şi puncte de sprijin, greutăţile ivite ne incită la eforturi pe care noi nu le-am fi făcut de bunăvoie; ele contribuie deci la dezvoltarea noastră.

Această importantă măsură educativă este de reţinut şi ar trebui să-şi găsească o largă aplicaţie în educaţia copiilor noştri. Specialiştii în embriologie au observat că în timpul celor nouă luni ale gestaţiei, micul corp uman trece prin toate stadiile evoluţiei biologice. În acelaşi mod copilaşul, apoi adolescentul, repetă achiziţiile propriei specii: mersul în picioare, limbajul articulat, devenirea conştientă a eului etc. Explorând mediul său şi încercându-şi forţele tinereşti, copilul nu-şi cunoaşte limitele sale. Trebuie deci, ca opunându-ne lui, să-l ajutăm să şi le cunoască, atunci când acest lucru se constată ca necesar. De altfel, rezistenţa pe care educatorul o opune copilului care i-a fost încredinţat îi va permite şi lui să-şi dezvolte propria personalitate. Ca şi la un arbore tânăr pe care îl plantăm, copilul are şi el o nevoie vitală de a fi susţinut în evoluţia sa. El trebuie să poată să se sprijine pe cineva. Atunci când autoritatea părinţilor şi a educatorilor este cu lipsuri, sau când unii sau ceilalţi sunt în derivă ei înşişi şi nu încearcă să intervină, motivat – într-un limbaj psihoanalitic – de frica de "a nu-l frustra pe copil, împiedecându-l de a-şi elibera propria agresivitate" sau chiar "pentru a nu-i da complexe traumatizante opunându-i interdicţii depersonalizante", nu mai există punct de sprijin, de referinţă valabilă şi totul se prăbuşeşte.

Drama din zilele noastre constă într-adevăr în confuzia actuală a valorilor şi punerea lor în dubiu generalizată, adulţii fiind de asemenea lipsiţi de certitudine şi de susţinere. Ei nu pot deci să-şi îndeplinească rolul lor şi astfel, educaţia ar trebui de fapt să înceapă cu ei.

Acelora care aspiră sincer să-şi îndeplinească în mod conştiincios rolul de ghid al sufletelor pentru care ei au sarcina şi responsabilitatea respectivă, Mesajul Graalului "În Lumina Adevărului" al lui Abd-ru-shin le oferă cunoaşteri care le permit să înţeleagă şi să valorifice propria lor existenţă şi de a putea fi – graţie echilibrului şi autorităţii proprii – susţinerea şi modelul de care tinerii au atâta nevoie. Ca şi pentru celelalte probleme vitale, Mesajul Graalului face lumină de asemenea şi în acest important domeniu care este formarea permanentă a spiritelor omeneşti în cadrul Creaţiei Ulterioare. Noutatea, bogăţia şi originalitatea revelaţiilor aduse de Abd-ru-shin strălucesc de-a lungul Mesajului său. Pentru prima oară avem la dispoziţia noastră o cunoaştere exhaustivă care, prin certitudini, înlocuieşte ipotezele, dogmele şi speculaţiile cu care a trebuit să ne mulţumim până în prezent.

Numai având această viziune generală a circuitului pe care îl parcurge fiecare fiinţă omenească, părinţii şi educatorii pot să facă o operă utilă. În epoca actuală a sfârşitului ciclului de evoluţie pe care îl trăim, nici un spirit nu este la prima sa încarnare. Ca o moştenire de care nu se poate desface, orice nou-născut îşi aduce cu el trecutul propriu. El rămâne astfel legat de firele karmice nedeznodate încă şi care au fost de fapt cauza încarnării sale. Nu este deci vorba nici de foi în alb, nici de ereditate spirituală. Germenele spiritual, individualizat de la origine, şi-a sculptat o personalitate prin propriile eforturi, prin aspiraţiile şi experienţele trăite, atât în timpul şederilor sale terestre cât şi în perioadele petrecute între cele două încarnări în planuri ale Materiei Fine. Sufletul care revine într-un trup nou nu este deci format în momentul Creaţiei Ulterioare sau al naşterii, astfel cum s-a voit mereu să fim făcuţi să credem; cu atât mai mult, el nu este o parte care s-a detaşat din sufletul mamei sau al tatălui. Acesta era deja o entitate autonomă, posedând calităţi şi defecte, înclinaţii şi capacităţi. Educatorul nu are deci în faţa lui un lut nelucrat pe care el să-l poată modela după propriul plac. Toate teoriile omeneşti bazate pe educaţie vor rămâne ineficace sau chiar distructive, atât timp cât ele nu vor fi fondate pe realitatea cosmică. "Nu comandăm Naturii decât supunându-ne ei" a spus Bacon (1214 – 1249) – acel călugăr franciscan şi mare savant al Evului Mediu. Dacă educatorul vrea într-adevăr să facă o operă folositoare, el trebuie să fie la curent cu datele reale ale problemei, pentru a ţine cont de acestea în eforturile sale.

Pe baza acestor cunoştinţe, părinţii pot respinge cu uşurinţă comentariile arogante de genul "nu am cerut eu să mă nasc, puteaţi să mă lăsaţi acolo unde eram. Acum sunteţi obligaţi să vă îngrijiţi de nevoile mele". Astfel de cuvinte nu traduc decât ignoranţa celui care le exprimă, căci nimeni nu a fost forţat să evolueze, dacă el însuşi nu a dorit acest lucru.

Departe de a avea dreptul să se plângă, copilul trebuie să fie – din contră – recunoscător celor care i-au dat ocazia de a reveni pe Pământ, de care este încă legat prin firele karmice, având astfel posibilităţi pentru a se desăvârşi.

Dacă în marele lanţ evolutiv, stagiile terestre nu formează decât nişte verigi, acestea reprezintă totuşi turnante decisive. De fiecare dată ni se dă de fapt ocazia de a face un salt înainte, deznodând firele karmice ţesute prin înclinaţiile ce le-au avut pentru plăcerile terestre, eliminând – printr-o devenire conştientă şi o îmbunătăţire imediată – tendinţele rele, care sunt generatoare de piedici ce frânează liberul nostru arbitru. Însă nu este îndeajuns de a ne curăţa de părţile inutile, ci trebuie în acelaşi timp să ne dezvoltăm calităţile şi virtuţile, orientându-ne constant spre bine, această tendinţă intensificând în mod natural legătura noastră cu înaltele locuri luminoase.

Chemaţi prin origine şi prin capacităţile noastre de a fi stăpânii propriului destin, trebuie să ne luăm în mod conştient existenţa în mâinile noastre şi să facem din ea o reuşită; trebuie să ştim ceea ce vrem, să fim siguri de opţiunile noastre şi să consimţim la efortul de a le realiza. Numai atunci când noi înşine vom fi educaţi, vom fi apţi de a face, cu folos, şi educaţia altora. Căci a pretinde să ne educăm copiii şi pe contemporanii noştri nu are sens decât dacă vom reuşi să ne bazăm propria viaţă pe cunoaşterea legilor de nestrămutat şi dacă ne vom hotărî pe deplin să nu mai trişăm cu noi înşine. Dacă nu, vom continua doar să transmitem prejudecăţile proprii, greşelile şi neliniştile noastre. A voi să predicăm altora principii înalte pe care nu suntem însă dispuşi să le aplicăm noi singuri, este o ipocrizie faţă de ceilalţi şi, în special, o acţiune rea pentru sine.

În ultimul timp, unii au proclamat cu voce tare distrugerea familiei, pretinzând că aceasta trebuie să dispară întrucât este o expresie perimată a burgheziei decadente. Comunităţile în care femeile şi bărbaţii ar trăi în comun ar fi mai indicate pentru a o substitui. Ori, familia fondată pe monogamie este baza de neînlocuit a oricărei societăţi evoluate. Dacă este stabil şi armonios, tocmai mediul familial este acela ce oferă cele mai bune condiţii de dezvoltare a trupului şi a sufletului tinerilor.

Departe de a fi depăşită, familia este necesară mai mult decât oricând; ea este singura capabilă de a compensa influenţele exterioare vătămătoare, furnizându-i copilului locul în care să se simtă în siguranţă, în care să găsească înţelegere şi iubire – capabilă să-l înarmeze pentru existenţă – facându-l să trăiască într-o ordine şi disciplină, precum şi să aibă într­ajutorarea necesară vieţii în comun. El va învăţa astfel că numai îndeplinirea datoriei dă şi drepturi.

"A creşte" un copil va avea atunci o înaltă şi nobilă semnificaţie. Aceasta constă în a-i pregăti un instrument – trupul – şi a-i amorsa trezirea spirituală, care trebuie să treacă prin cunoaşterea activităţii naturii şi a Substanţialităţii Animistice. Când vine momentul pubertăţii, spiritul va lua în posesie acest instrument terestru şi va intra în relaţie directă cu universul ambiant. El va putea atunci să-şi fixeze voirile şi aspiraţiile sale, nu numai în materie ci şi în lumea de dincolo.

Este evident faptul că educaţia cuprinde toate influenţele care se exercită de-a lungul timpului asupra tinerilor avizi de modele. Mai direct şi mai profund decât învăţământul oral al unei morale, contactul permanent cu exemple trăite – bune sau rele – acţionează asupra tinerilor mult mai activ.

Răspunderea noastră este deci angajată fără încetare, căci sub acest aspect, suntem cu toţii nişte educatori, poate numai prin influenţa ce o exercităm – chiar involuntar – asupra fiinţelor cu care trăim sau lucrăm. Astfel, orice activitate, fie familială, fie profesională sau socială, va avea repercusiuni şi va fi susceptibilă să facă să progreseze – sau să regreseze – cei care ne observă.