» Educaţie » A şti să comunicăm

A şti să comunicăm

Originea comună a fiinţelor omeneşti

Cu toate că fiinţa umană terestră se deosebeşte în multe privinţe de celelalte fiinţe din natură, ea face totuşi parte din aceasta. „Nu există un imperiu într‑un imperiu” scria Spinoza (1632‑1677). Fiind un produs al naturii, fără de care el nu ar putea exista nici un moment, fiinţa omenească este supusă, de asemenea, principiilor de neschimbat care guvernează toate fenomenele naturale şi pe care noi le numim „legi cosmice”.

Din punct de vedere fiziologic şi anatomic, învelişul carnal al omului întrupat este la fel cu cel al animalelor mai evoluate. Drept urmare, zoologii nu au ezitat să claseze omul printre mamifere, punându-l în ordinul primatelor şi în sub-ordinul hominidelor, după tarsieni, lemurieni şi simieni.

Conform oamenilor de ştiinţă, după apariţia sa pe Pământ, fiinţa umană ar fi beneficiat de un adevărat „noroc”.

Printr-o întâmplare fericită - pe care nu ştim cum să o explicăm - creierul său ar fi început să se dezvolte mai repede decât cel al maimuţelor mari, conferindu-le astfel oamenilor superioritatea lor asupra celorlalte creaturi.

Dacă materialistul se mulţumeşte să vadă lucrurile în această manieră superficială şi pur exterioară, cercetătorul adevărat nu va fi mulţumit. Desigur, el constată la rându-i asemănările fizice dintre om şi animal, dar simte că în fiinţa lor intimă există o mare diferenţă. Mesajul Graalului a venit să confirme şi să explice conţinutul acestui presentiment. Autorul - Abd-ru-shin - ne informează că, de fapt, nucleul motor al animalului îşi are provenienţa din planul animistic - provenind pentru fiecare specie dintr-un suflet-grup - în timp ce eul individual al omului îşi are provenienţa din planul spiritual, venind deci dintr-un plan situat deasupra celui animistic.

Deşi primele încarnări de spirite omeneşti nu au putut să se facă decât cu ajutorul unor corpuri aparţinând animalelor celor mai evoluate, superioritatea germenului uman a permis spiritelor respective să aducă învelişurile folosite la o dezvoltare superioară celei pe care animalele similare au putut să o atingă. Diferenţa fundamentală nu rezidă, aşadar, în volumul creierelor respective, ci în originea nucleelor motoare ale omului şi ale animalului; aceste nuclee fiind ieşite din două niveluri diferite ale edificiului cosmic. Fiecare din aceste niveluri este constituit din extracte diferite ale Iradiaţiei divine şi permite, în funcţie de rangul şi de îmbogăţirea sa, un anume grad de evoluţie.

Astfel, originea sufletului animal îi permite acestuia ca după evoluţie să ajungă la conştiinţa existenţei sale, în timp ce spiritul omenesc este capabil să obţină autoconştienţa sau noţiunea eului personal. Animalul poate deveni o individualitate; fiinţa umană, din contră, trebuie să devină o personalitate. O întreagă lume separă omul de animal, prin faptul că aceste două genuri de creaturi sunt animate de nuclee provenind fiecare dintr-un plan diferit.

Evoluţia către o personalitate autoconştientă este, deci, rezervată fiinţei omeneşti, aceasta constituind cea mai înaltă formă de existenţă a sa.

La început, viitoarele fiinţe umane existau asemenea unor „scântei”, detaşate din radiaţia creatoare; dat fiind nivelul din care s-au desprins, aceste scântei aveau nevoie de o lungă dezvoltare pentru a se întrema şi a obţine o maturitate susceptibilă a fi atinsă de esenţa lor. Când dorinţa acestora de a ieşi din starea respectivă de inconştienţă şi de iresponsabilitate a atins o anumită intensitate, admiterea lor în circuitul evolutiv prevăzut în acest scop, s-a efectuat în mod spontan. Cu eficacele concurs stimulator al Legilor divine, scânteile în căutare de personalizare au plecat - sau au fost „expulzate” - din Paradis. Această măsură nu a fost o pedeapsă; dimpotrivă, ea deschidea ciclul evolutiv şi constituia o promovare.

Dacă originea noastră poate fi redusă în mod logic la Dumnezeu, care este singura Cauză primă, trebuie să precizăm totuşi că originea propriu-zisă nu este în Dumnezeu însuşi, ci în Iradiaţia Sa creatoare - deci în exteriorul Divinităţii. Noi nu purtăm în noi aşadar o adevărată părticică divină - astfel cum mulţi îşi imaginează - ci numai o părticică spirituală care, după ajungerea ei la maturitate, nu se va putea reîntoarce decât în planul său de origine. Acest fapt exclude pentru totdeauna o reîntoarcere în sfera divină, sau orice pretenţie de a deveni divini.

Toţi germenii spirituali care au întreprins marea aventură a devenirii personale au deci o origine comună. Fiecare dintre ei poartă în el, ca bunul cel mai preţios, o părticică radiantă din Iradiaţia divină, care este în mod riguros aceeaşi pentru toţi.

Aşadar, toţi solicitanţii la autoconştienţă au o aceeaşi provenienţă şi la plecare au fost în mod riguros egali întru totul. Iubirea şi Justiţia Creatorului devenind operaţională prin legile naturale, au înconjurat fiecare germene de spirit cu o aceeaşi solicitudine. Îngrijiţi cu dragoste şi protejaţi, germenii au avut un debut identic, inundat de lumină şi plin de îngrijiri afectuoase.

Această ieşire radioasă precum şi amintirea ei nostalgică ar fi trebuit să planeze deasupra „relaţiilor dintre oameni” şi să le uşureze. Noi ar fi trebuit să ne reamintim mereu că suntem copiii unui aceluiaşi Tată şi să nu uităm unitatea fundamentală a genului uman, cât şi originea sa comună. Dar nu a fost deloc aşa. Multă lume se plânge în prezent că trăieşte într-o societate ale cărei structuri, obiceiuri şi comportamente în loc de a fi orientate către schimburile reciproce necesare tuturor şi fiecăruia, au împins - dimpotrivă - indivizii să adopte un sistem de apărare şi de izolare. Instituţiile noastre se reduc la a evita - de bine de rău - înfruntarea şi uzurparea dintre egoisme, nu pentru un respect al fiinţei umane, ci pur şi simplu pentru că aceasta trebuie să asigure un randament maxim într-o societate bazată în mod unic pe profitul material.

Primatul originii comune a fost uitat de mult timp. Episoadele sângeroase şi dureroase ale istoriei noastre sunt o mărturie copleşitoare. Peste tot apartenenţa la o rasă, la un popor, la o limbă, la o religie, la un partid politic, la un mediu familial, profesional şi social, sunt tot atâtea ecrane opace care se interpun între oameni. Opuşi Voinţei divine - care ne oferă mijloacele de a fi distincţi - însetaţii de putere au căutat întotdeauna şi caută încă să niveleze prin forţă comportamentul celorlalţi, încercând să-i facă să se supună concepţiilor lor egoiste, care nu vizează evoluţia, ci exploatarea celor aserviţi.

Incriminând societatea şi făcând-o responsabilă de toate relele, noi ne amăgim, căci de fapt cadrul său şi condiţiile de viaţă care decurg sunt tot opera noastră, a tuturora. Acestea sunt rezultatul unei evoluţii la care au contribuit toate generaţiile. Societatea umană nu se va transforma decât atunci când noi ne vom fi transformat. Altfel spus, nu va exista o lume mai bună înainte ca oamenii să fie mai buni. De aici şi zadarnicele proiecte revoluţionare care vizează sau care încearcă să schimbe lucrurile înainte de a schimba inimile.

Timpul în care societatea - în instituţiile şi orientările sale - va fi edificată pe baza legilor cosmice nu va veni decât atunci când fiinţele omeneşti vor recunoaşte aceste legi şi vor trăi în conformitate cu ele.

Nimeni nu se formează singur

Marea fraternitate umană care ar fi trebuit să fie consecinţa logică a originii noastre comune, nu s-a realizat din nenorocire niciodată cu adevărat. Ea a rămas un vis al tuturor idealiştilor, fie ei credincioşi, fie atei. Această nostalgie nepotolită şi-a găsit o exprimare sintetică în cele trei cuvinte lansate de revoluţia franceză („libertate, egalitate, fraternitate”) înscrise pe frontispiciul numeroaselor edificii publice, ridiculizate de unii, regretate de alţii. În acest context nemilos, camaraderia, prietenia şi iubirea, care au nevoie de lumină şi de căldură sufletească pentru a se dezvolta, au înregistrat mai mult eşecuri decât reuşite. Prea adesea, încercările sincere şi încrezătoare au fost împiedecate sau chiar destrămate de dorinţa sau de nevoia de a domina, sau de a-şi înşela partenerul. Comunicarea a încetat, iar apoi a fost blocată; schimburile reciproce s-au rărit şi partenerii au ieşit sărăciţi, striviţi, rămânând neîncrezători. Nu este deci de mirare că i-am împărţit pe oameni în categorii de „exploatatori” şi de „exploataţi”, de „tirani” şi de „sclavi” şi că unii apelează la lupta de clasă sau afirmă că omul va fi întotdeauna un lup pentru om.

Existenţialismul ateu a găsit pentru acest tablou pesimist al raporturilor dintre oameni o formulare atroce, în care „privirea unuia îmi fură universul meu, unde prezenţa altora îmi împiedică libertatea mea, unde lupta pentru viaţă este o provocare permanentă, unde iubirea nu este decât o infecţie mutuală, un infern” (J.P.Sartre). În aceeaşi ordine de idei, Simone de Beauvoir scria în „Le sang des autres”: „În cele din urmă nu există decât sinele, nu există decât eul, care sunt eu.”

Din fericire, putem avea o viziune mai luminoasă şi mai optimistă a situaţiei. Ştim că orice şedere terestră este o verigă importantă a ciclului nostru evolutiv. De fiecare dată ni se dă astfel posibilitatea de a ne îmbogăţi cunoştinţele, de a ne mări suma experienţelor trăite, de a ne fortifica personalitatea întărind folosirea liberului arbitru, precum şi de a ne deznoda legăturile karmice pe care le-am ţesut de-a lungul încarnărilor anterioare, pentru a ne putea continua ascensiunea în planurile lumii de dincolo, după moartea trupului. Însă noi nu ne facem evoluţia proprie de unii singuri şi în gol; ea are loc printre multe alte spirite care sunt încarnate pentru acelaşi motiv şi care urmăresc acelaşi ţel.

Trebuie să-i considerăm pe aceşti „alţii” drept concurenţi, sau ca pe nişte prieteni? Trebuie să-i înfruntăm, sau să-i ajutăm? Răspunsul ne este dat de organizarea întregii Creaţii, care funcţionează de sus în jos ca o vastă înlănţuire de într-ajutor, punând peste tot în practică exigenţa cosmică ce vrea ca să nu putem primi decât dând.

Acelaşi principiu ancorat în legea iubirii se aplică şi spiritelor omeneşti, precum şi evoluţiei acestora. Fiecăruia îi trebuie şi concursul celorlalţi. Din această cauză, comunicarea este o experienţă fundamentală a dezvoltării noastre.

Prezenţa „altora”, comportamentul lor - oricare ar fi acesta - schimburile noastre cu ei, indiferenţa sau ostilitatea întâlnite, înfruntările suferite, împărtăşirea ideilor sau a decepţiilor trăite, sunt toate atâtea experienţe care ne îmbogăţesc şi de care avem o nevoie vitală, fără ele neputând să ne dezvoltăm.

La prima vedere, există două tendinţe - in aparenţă contradictorii - aceea a fiecărei fiinţe umane care vrea să existe - adică să se realizeze - să fie „ea”, să-şi confere o originalitate care să o distingă faţă de toate celelalte şi, respectiv aceea a formării lente a eului propriu, care trebuie să se desfăşoare în mijlocul celorlalte fiinţe şi în comun cu ele, cu toate având acelaşi scop şi aceleaşi drepturi. Dar coabitarea respectivă a luat mai mult aspectul unei concurenţe nemiloase, decât al unei coexistenţe pacifice. Şi totuşi, afirmarea solitară nu ar servi la nimic şi ar lăsa lacune grave. În mod necesar, fiecare are nevoie de ceilalţi, nu numai pentru a primi, ci - în special - pentru a putea da.

Raţiunea fundamentală de a fi a oricărui germene spiritual este de a-şi făuri o personalitate proprie, ca expresie vie şi unică a alegerilor sale şi a modului său de a exista. Instinctul de conservare ancorat profund în fiecare creatură, contribuie puternic la aceasta şi îi mobilizează toate energiile atunci când apare o ameninţare. Fiinţa omenească trebuie deci să-şi apere individualitatea formată din ansamblul particularităţilor personale, împotriva oricărei restrângeri sau afectări. Ea trebuie să ştie să reziste la influenţe, la solicitări şi manipulări exterioare, învăţând - graţie liberului arbitru şi voinţei proprii - să facă o triere şi să spună nu. În contextul actual, trebuie să ştie să manevreze - ca pe atâtea arme defensive - refuzul de a adera la o propunere, libertatea de a se opune, de a pune la îndoială, de a rezista tendinţelor moderne de depersonalizare sau de nivelare a maselor.

Fiinţa omenească trebuie să-şi apere propriul eu, fără a se izola de anturajul ei. Trebuie deci să fie deschisă faţă de ceilalţi, fără a înceta de a fi ea-însăşi. Acela care se închide în eul său, nu va putea găsi niciodată drumul către aproapele său; printr-o astfel de atitudine, s-ar lipsi de posibilitatea unică de a-şi îmbogăţi şi dezvolta eul prin schimburi vii cu ceilalţi.

În timpul unei prime încarnări - din timpul lui Moise şi faraonilor Sethi I şi Ramses II - Abd-ru-shin adresându-se poporului său - Ismainii - le-a dat aceste porunci: „Ajutaţi-vă aproapele, faceţi-l să progreseze; îi daţi astfel ceea ce trebuie să-i daţi, căci voi oamenii trebuie să folosiţi peregrinările voastre pentru a obţine maturitatea prin contactele dintre unii şi alţii. Nu v-ar servi la nimic să nu faceţi rău la nimeni izolându-vă şi fugind de oameni. Vă neglijaţi astfel datoria voastră!

Cerul cunoaşterii se va deschide însă pentru a binecuvânta pe acela care, unindu-se cu oamenii, se va putea detaşa din nou. Într-adevăr, legea cauzei şi a efectului îi va permite să facă experienţe din tot ceea ce avea nevoie şi, în acelaşi timp, el va putea să-şi ajute aproapele să progreseze.” („Rezonanţele mileniilor trecute”).

Într-un limbaj adaptat la mentalitatea noastră de astăzi, Abd-ru-shin a reînnoit preţiosul sfat dat odinioară. El scria:

«Iisus v-a arătat deja calea simplă care duce negreşit către ţel; căci un adevăr profund se află în cuvintele Sale simple: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”

Astfel El a dat cheia libertăţii, a ascensiunii! Căci e un fapt de neclintit: Ceea ce voi faceţi aproapelui, în realitate nu o faceţi decât pentru voi! Pentru voi singuri, fiindcă după legile eterne, totul revine fără rezerve asupra voastră, binele sau răul, fie că acest lucru se va întâmpla aici, fie în lumea de dincolo. Aceasta se împlineşte! Tocmai de aceea vi s-a arătat calea cea mai simplă şi cum trebuie să vă concepeţi pasul către voirea cea bună.

Prin modul vostru de a fi trebuie să daţi aproapelui vostru, prin comportamentul care îl aveţi. Nu este strict necesar să fie prin bani sau bunuri. Dacă ar fi astfel, cei săraci ar fi excluşi de la posibilitatea de a da. Ori, tocmai în acest mod de a fi, în felul de „a se dărui” în raporturile voastre cu aproapele, în priviri, în consideraţia pe care i-o arătaţi în mod spontan, rezidă felul de „a iubi” despre care ne-a vorbit Iisus, pe care se bazează de asemenea şi ajutorul pe care îl oferiţi aproapelui vostru, pentru că devine astfel capabil de a se transforma, sau de a continua să urce drumul ascendent, pentru că poate deveni mai puternic.

În acest timp, radiaţiile care vă vor reveni, vă vor ridica rapid în retroacţiune. Prin ele veţi primi fără încetare o forţă nouă. Printr-un avânt vibrant, veţi putea tinde atunci către Lumină.»  (vol.1, conferinţa 7)

...Precum şi noi iertăm...

În admirabila învăţătură pe care Fiul lui Dumnezeu, Iisus, a dat-o ucenicilor Săi şi a condensat-o în „Tatăl nostru”, se află şi rugămintea atât de des pronunţată: „Şi iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”

Din cauza durităţii inimii noastre prea puţin dispusă la iertarea unei greşeli, această cerere se poate întoarce de fapt împotriva noastră. Într-adevăr, iertarea pe care o implorăm pentru noi înşine nu poate fi acordată decât cu condiţia formală de a fi iertat mai întâi celorlalţi nedreptăţile sau necazurile pe care ni le-au făcut. Acceptăm deci faptul că dacă noi nu am îndeplinit această condiţie prealabilă, nu avem nici noi dreptul de a fi iertaţi.

În legătură cu acest subiect, apostolul Ioan a consemnat termenii preţioasei îndrumări a lui Iisus Hristos: „cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi.” (Ioan 20,23)

Aceste câteva cuvinte au dus însă la o interpretare abuzivă. Necunoaşterea legilor cosmice şi a mecanismelor autoactive prin care Creatorul ne permite să recunoaştem şi să răscumpărăm greşelile noastre prin experienţele trăite, a condus la iluzia periculoasă că oamenii ar putea acorda iertarea păcatelor prin spovedanie şi prin pedepse arbitrare, substituindu-se astfel neclintitei şi perfectei Dreptăţi divine. Sfatul lui Hristos, care cunoştea şi împlinea întru totul Voinţa Tătălui, nu viza cu nimic să autorizeze pe cineva să acţioneze în mod arbitrar şi să-şi aroge drepturi şi puteri în contradicţie flagrantă cu Dreptatea divină. Relaţia de cauză şi efect care ne leagă pe fiecare dintre noi de faptele noastre, precum şi de fiecare gând al nostru, nu este deloc întreruptă sau suprimată printr-o formulă de absolvire. Ea continuă să acţioneze şi nu poate fi deznodată sau anulată decât prin revenirile refluxului karmic asupra aceluia care le-a declanşat. În calitatea ei de măsură pedagogică a Creatorului, această relaţie de „cauză şi efect” are drept scop să ne facă să devenim conştienţi de valoarea semănăturilor noastre din trecut, pentru a ne corecta atunci când fructele recoltate sunt amare... sau putrede...

Chiar dacă anumiţi oameni ar deţine puterea de a ne ierta păcatele noastre, noi nu am obţine nici un beneficiu spiritual, căci nu am învăţa nimic şi nu ne-am deznoda legăturile karmice. Ori, scopul existenţei noastre şi al diferitelor stagii terestre este acela al edificării eului personal; acesta nu ar putea ajunge însă la maturitatea cerută decât graţie cunoaşterii legilor cosmice şi a respectării tuturor formelor de evoluţie. Devenirea conştientă strict necesară trece adesea prin experienţele trăite ale şocurilor karmice în revenire.

Să ne întoarcem însă la sensul real şi profund al sfatului lui Iisus. Fiul lui Dumnezeu nu ne îndeamnă numai să iertăm. El face din acest gest, liberator pentru alţii, o condiţie obligatorie a propriei noastre eliberări, în mod reciproc. Pentru ca cerinţa acestei legături să fie reamintită fără încetare, Iisus a inclus-o în „Tatăl nostru.”

Cât despre cuvintele citate de Ioan, numai explicaţiile date în Mesajul Graalului ne permit să sesizăm întreaga lor semnificaţie. Abd-ru-shin scrie: „Iisus a menţionat procesul emanat din Voinţa Creatorului, după care, conform legilor, un om poate ierta altuia răul pe care acesta i l-a făcut personal. În calitatea sa de victimă, ofensatul are dreptul şi de asemenea, puterea de a ierta. Prin sinceritatea acestei iertări, karma - pe care funcţia de reciprocitate ar fi făcut-o să se reverse asupra ofensatorului - va fi slăbită la început şi apoi redusă. Tocmai în acest act viu se află şi iertarea adevărată.

Însă numai persoana ofensată - şi nici o alta - poate să decidă asupra vinovatului. Aceasta este raţiunea pentru care în iertarea acordată sălăşluieşte atâta binecuvântare şi folos spiritual, atunci când vine din inimă.” (vol.II, conferinţa 43)

Iertarea este deci un act viu care se supune anumitor legi şi care nu poate deveni efectiv decât între persoanele legate de un anume eveniment petrecut între ele. O a treia persoană, chiar dacă e preot, nu poate să ierte, pentru că ea nu are nici o legătură cu actul incriminat. Aceasta nu poate exercita nici o influenţă şi, drept urmare, nu are nici o putere asupra karmei înnodate.

Intervenţia unei persoane „nebranşate pe circuitul karmic” rămâne deci ineficace. Ea poate deveni chiar un pericol pentru aceia care trăiesc cu iluzia comodă că ar fi posibilă o iertare uşoară şi că pot continua să trăiască fără efort, cedând la toate slăbiciunile, fiind astfel scutit să ceară din timp şi să obţină de la celălalt iertarea greşelilor sale, în schimbul doar a câtorva pedepse blânde.

Nici o fiinţă omenească nu este, aşadar, în măsură să izbăvească de vreun păcat pe careva din semenii săi, dacă nu este ea însăşi cea lezată. Dimpotrivă, dacă două persoane sunt legate printr-un act care a generat o karmă, ambii au un interes comun: unul să acorde iertarea, iar celălalt să o primească. În cazul unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu material sau moral, prin cuvinte sau prin fapte, este uşor de înţeles acest aspect. Iertarea are puterea de a diminua sau chiar de a suprima şocul în retur care i-ar reveni ofensatorului. Dar şi ofensatul, din partea sa, are tot interesul să ierte, căci conform înţelepciunii suverane a lui Dumnezeu, eliberându-l pe unul, te eliberezi tu-însuţi.

Acela care se complace în rolul de ofensat, de supărat, de victimă, cernând mereu aceleaşi plângeri, nu îşi face rău decât sieşi. Refuzând cu îndârjire să acorde iertarea sa şi să-l elibereze astfel pe interlocutor - care poate că l-a rănit fără voie - el întăreşte de fiecare dată legăturile care îl leagă de celălalt. Prin acest comportament, el îşi împiedică de fapt propria-i ascensiune. Toate legăturile care au fost înnodate în planul materiei dense trebuie deznodate numai aici, căci pentru a fi admis în planurile luminoase, un suflet trebuie să fi iertat toate ofensele suferite şi să fi obţinut de asemenea iertarea greşelilor pe care a putut să le comită faţă de aproapele său.

Prin acest exemplu putem măsura, încă odată în plus, valoarea de neînlocuit a însumării de cunoştinţe noi pe care ni le aduce Mesajul Graalului. Acesta ne face să mergem din descoperire în descoperire, oferindu-ne o cunoaştere logică care ne permite să înţelegem în fine şi să putem judeca în cunoştinţă de cauză, evenimentele din trecut şi din prezent.

Descoperim astfel cu uşurinţă că fiecare posibilitate de acţiune creată de Legile divine conţine un factor de progres spiritual, pe care trebuie să învăţăm să-l folosim; vedem de asemenea însă cât de departe era adevăratul sens al cuvintelor lui Iisus, a căror interpretare greşită a condus la practicarea comerţului cu indulgenţe.

În relaţiile omeneşti, iertarea - adică graţierea voluntară a greşelilor altora - reprezintă un mijloc foarte important de într-ajutor şi de evoluţie pentru noi toţi. Fiecare poate uşura soarta celuilalt, nereţinând nimic împotriva lui. Acţionând cu inimă bună, se poate plasa în raza iubirii, în care dând, va primi imediat şi va deveni primul beneficiar al gestului său.

Din contră, ranchiunul şi ura îi fac rău mai întâi celui care le-a lăsat să crească în el. Prin atitudinea sa, se va branşa la astfel la centralele joase - corespunzătoare stării sale intime - care există în lumea de dincolo şi care îl vor înlănţui şi incita să alimenteze fără încetare gândurile de acelaşi fel. Viaţa actuală este întunecată în acest mod şi există pericolul de a prelungi evoluţia, făcând astfel necesare şi alte reîncarnări, căci nici o ascensiune nu este posibilă înainte ca ultima legătură să fi fost deznodată.

Acum trebuie deznodat totul

Istoricii şi filozofii continuă să se întrebe dacă istoria omenirii are vreun sens. Ori, aceasta nu poate avea un sens decât dacă fiecare individ care o compune îşi are sensul său.

Obţinerea personalităţii este în mod incontestabil scopul suprem al existenţei, în timp ce societatea şi structurile sale nu sunt decât mijloace auxiliare instituite pentru a uşura vocaţia cosmică a spiritelor ce aspiră la autoconştienţă. Toate instituţiile din cadrul vieţii noastre, cum ar fi mediul familial, şcolar, profesional, social şi politic, ar trebui să stimuleze şi să favorizeze evoluţia fiecăruia dintre membrii săi şi să-i ajute să se dezvolte cu plenitudine.

Edificarea progresivă a unei fiinţe omeneşti aflate în căutarea unei personalităţi mature şi echilibrate, se face de fiecare dată în cadrul unei epoci şi a unui anturaj dat. În această minunată organizare care este vasta Creaţie, nimic nu a fost lăsat la întâmplare. Timpul şi circumstanţele fiecărei încarnări se supun unor legi precise, care exclud orice nedreptate.

Epoca şi mediul fiecărei reîncarnări nu sunt fixate, dar sunt determinate de karma formată în vieţile anterioare şi care nu a ajuns încă la scadenţă. Pentru o importantă parte dintre noi, karma rămasă a fi deznodată este în legătură directă cu membrii familiei, cu prietenii, cu duşmanii, în mod general, cu însoţitorii de drum din cadrul ultimei încarnări.

Datorită acestui fapt, orice persoană reîncarnată trebuie să se reîntâlnească iarăşi cu fiinţele de care este legată prin ataşament de simpatie, sau prin antipatie, sau de efectele unui destin comun care o obligă să trăiască împreună anumite evenimente. Mai degrabă sau mai târziu, fiecare dintre acestea va intra în sfera vieţii altuia şi îl va însoţi - mai mult sau mai puţin timp. Aceste întâlniri „organizate” prin legile cosmice oferă oricărui spirit posibilitatea de a se elibera şi de a transforma disonanţele de altă dată într-o armonie fericită. De-a lungul drumurilor noastre ni se oferă astfel ocaziile care ne îndeamnă să ştergem dezacordurile şi duşmăniile, să iertăm şi să obţinem iertarea.

Această problemă este astăzi de o gravitate şi de o urgenţă unică, prin faptul că ciclul nostru de evoluţie se apropie de sfârşit; acest lucru implică necesitatea ca toate legăturile să fie deznodate într-un timp relativ scurt. În prezent, sub presiunea crescută a Forţei divine, timpul care se scurge între o acţiune comisă şi refluxul karmic este considerabil scurtat. Întărirea acestei presiuni va continua să acţioneze în acelaşi sens, până la epurarea completă a postcreaţiei.

În timpul acestei perioade excepţionale, Creatorul ne oferă astfel o şansă suplimentară de a ne elibera mai uşor şi mai rapid de toate piedicile formate prin legăturile noastre karmice, care ar împiedica încă şi acum ascensiunea către înălţimile luminoase în momentul morţii fizice.

Ne sunt oferite totuşi numai mijloacele şi posibilităţile. Noi rămânem liberi şi stăpâni pe destinul nostru, chiar şi în această fază crucială. Astfel o vrea Perfecţiunea divină care ne-a dotat cu liberul arbitru şi care, prin însăşi această Perfecţiune, nu se schimbă niciodată. Acela care va vrea să folosească această şansă extraordinară, trebuie să o vrea cu adevărat şi să acţioneze imediat, cu toate forţele sale.

În acest context al sfârşitului timpurilor şi al ultimei faze a evoluţiei noastre, fiecare întâlnire şi fiecare raport cu unul dintre semenii noştri capătă o importanţă şi o intensitate crescută.

Dacă interlocutorului nostru a fost în trecut unul dintre numeroşii însoţitori de drum, cu care avem de reglat un cont, trebuie ca noi să fim deschişi şi amabili, pentru a nu risipi întâlnirea karmică.

De asemenea, avem tot interesul de a ne arăta curtenitori şi disponibili faţă de persoanele cu care ne încrucişăm pentru prima oară în drumul nostru, pentru a nu ne ţese legături nefaste care să impună o nouă întâlnire eliberatoare.

Cel ce vrea cu adevărat să evolueze şi să facă să se evolueze în jurul său, va trebui să aplice din ce în ce mai conştient această regulă de aur care constă în a acţiona faţă de alţii la fel cum am dori ca alţii să acţioneze faţă de noi.

Faptul ca ştim în prezent - în mod clar - că avem cu toţii o aceeaşi origine şi că ciclul nostru evolutiv are un acelaşi scop, ar trebui să faciliteze din plin comunicarea şi înţelegerea între membrii marii familii umane şi să-i incite la o atitudine frăţească. Nici un avantaj obţinut în dauna altuia nu îi va folosi în mod real celui care l-a obţinut; şi în perioada pe care o traversăm, îi va folosi mai puţin decât oricând.

Ieşită din Iubirea şi Justiţia Creatorului, întreaga Creaţie funcţionează de sus în jos ca o imensă şi luminoasă înlănţuire de într-ajutorare. Cu rare excepţii, fiinţele omeneşti nu s-au integrat totuşi în acest lanţ. Însă devenirea noastră este strâns dependentă de solidaritatea cosmică, ce s-a manifestat întotdeauna în favoarea noastră. Ori, noi nu putem primi decât dând. Este deci timpul de a ne insera în curentul ascendent şi de a da relaţiilor dintre oameni forme demne de spiritul uman venit din Lumină şi care va trebui să se întoarcă în Aceasta. Epoca noastră ne cere în mod imperios o decizie fermă în acest sens, care să fie liberă, dar care să nu fie întârziată.

Funcţie de opţiunea pe care o va avea fiecare, legile cosmice îl vor trata în viitor fie ca prieten, fie ca duşman, al Voinţei divine, care vrea ca opera Sa să fie purificată şi să redevină un port al păcii, al armoniei şi al bucuriei de a trăi.

» Educaţie » A şti să comunicăm