|
Ce facem din viaţa noastră?
De ce
această întrebare?
„Pentru ce viaţa trebuie să aibă un sens?” se întreba
André Malraux în relatarea ultimei sale întrevederi cu Generalul de Gaulle.
De fapt, pentru ce să ne frământăm? Pentru ce să nu trăim în modul cel mai
simplu această scurtă şedere terestră într-un mod cât mai plăcut posibil?
Pentru ce să ne complicăm existenţa preocupându-ne asupra sensului vieţii, a
orientării care să i-o dăm şi a scopului pe care să-l realizăm?
 Autor:
Ernest Schmitt
Acest sfârşit de secol se arată a fi însă o epocă
crucială, care ne interpelează cu insistenţă. Amploarea şi rapiditatea
evenimentelor ne constrâng pe fiecare din noi să ne punem întrebările
esenţiale care, dincolo de interesul filozofic, ne apar ca fiind vitale.
Transformările sociale şi psihologice ne obligă să încercăm a vedea clar,
pentru a ne adapta şi a ne situa în raport cu aceste schimbări din ce în ce
mai rapide – şi aceasta cu atât mai mult, cu cât tradiţiile şi valorile
acceptate până acum sunt puse în discuţie peste tot.
 În
această fază de schimbare, plină de frământări şi nesiguranţă, tineretul
care se ridică refuză adesea să se conformeze normelor politice, sociale şi
economice stabilite şi acceptate de generaţiile precedente. Antrenaţi de
aspiraţii idealiste şi de o nevoie de absolut, tinerii sunt adesea
decepţionaţi!
Ei cer de la viaţă altceva decât ceea ce i-a satisfăcut
pe cei mai în vârstă şi, cuprinşi de astfel de decepţii, ei sunt gata să
respingă întreaga societate materialistă şi mercantilă. Unii merg chiar mai
departe şi refuză să-şi asume o existenţă care, după părerea lor, nu oferă
nici un interes, aceasta părându-li-se absurdă şi fără nici o atracţie.
Alţii, devin pradă uşoară a drogurilor. Dacă viaţa nu are nici un sens,
atunci pentru ce să nu o pierdem şi să o terminăm mai repede?
Ca răspuns la reproşurile unui educator ce insista
asupra pericolului repetatelor injecţii cu droguri, un tânăr prins de
această patimă afirma cu cruzime: „Care este diferenţa între a muri la
cincizeci de ani la capătul unei vieţi de câine şi a crăpa imediat?”
Dacă viaţa nu ar oferi nici un interes, nu s-ar
deschide către ceva şi nu ar avea nici un sens, la ce bun să ne-o mai asumăm
şi să ne luptăm, în loc de a o termina cât mai repede? Din contră însă, dacă
existenţa – la care am avut acces tocmai la dorinţa noastră – are totuşi un
scop precis, de ce tinerii nu sunt informaţi, începând chiar de la grădiniţa
de copii? Pentru ce părinţii şi educatorii nu le-au spus că viaţa este în
fond o aventură pasionantă?
„Aş fi evitat multe greşeli cu copiii mei dacă eu
însumi aş fi fost informată”, mărturisea o mamă. Dar un tată care se
pregătea să-şi crească copilul în mod liniştit, la fel cum şi el fusese
crescut, constata că s-a lăsat antrenat de valul revoluţionar din mai 1968;
acest val afirma că eliberarea de orice constrângeri devenise necesară şi că
orice urmă de autoritate ar trebui eliminată, pentru a permite tinerilor să
se dezvolte liber şi să fie astfel fericiţi. Sloganul pe atunci la modă:
„Este interzis de a interzice” îi ameţea pe tineri şi îi înşela pe cei în
vârstă, conducându-i la o concepţie greşită.
Demisia celor care aveau totuşi sarcina educării
sufletelor, faptul că au capitulat adesea fără a opune rezistenţă, demonstra
că înşişi lor le lipsea cunoaşterea sensului vieţii. Nimeni nu poate da ceea
ce nu are. Din cei avuţi şi din cei lipsiţi, puţini au ştiut să facă front
pentru a apăra necesitatea autorităţii şi a o susţine prin personalitatea
lor, cât şi prin convingerea încrederii lor în viaţă şi în scopul acesteia.
Pentru ce
Universul? Pentru ce viaţa?
Faptul că un căpitan de cursă lungă sau un pilot
primesc – unul planul de navigaţie iar celălalt planul de zbor – ne apare ca
un lucru evident. Fiecare din cei doi responsabili vor cunoaşte astfel
drumul pe care trebuie să-l parcurgă, escalele ce trebuie să le facă şi
destinaţia finală la care trebuie să ajungă.
Aceste exemple nu pot fi aplicate integral vieţii umane
căci, prin existenţa liberului arbitru, desfăşurarea unei vieţi nu poate fi
prescrisă sau impusă în toate detaliile. Orientarea care trebuie dată,
alegerile ce trebuie făcute, obiectivele de atins, toate trebuie să rămână
apanajul fiecărui individ în parte.
Totuşi, fiecare este deţinătorul unei părţi de viaţă,
al cărei autor nu este el! Nimeni nu poate exista decât împrumutând din
mediul său ambiant tot ceea ce are nevoie, atât pentru necesităţile vitale,
cât şi pentru diferitele sale activităţi. Chiar şi pentru cea mai mică
reacţie personală de altfel, fiecare este tributar acelei forţe care curge
traversând Universul şi care întreţine mişcarea şi favorizează evoluţia a
tot ceea ce a luat formă.
Acest fantastic mecanism cosmic, din care doar o parte
infimă este percepută prin simţurile noastre fizice, se roteşte el în zadar?
Dacă nu, atunci la ce serveşte aceasta, spre care sfârşit tinde el?
Orice sfârşit este capătul sau rezultatul unei acţiuni,
sau al unui proces dirijat: traiectoria unui proiectil de la punctul său de
plecare până la punctul de impact, îndeplinirea unui fapt de la început până
la reuşita sa, sunt doar două exemple.
Plecând de la acestea, cuvântul „sfârşit” are o
semnificaţie care merge însă mai departe şi care înglobează şi noţiunea unui
scop de atins, cum ar fi de exemplu ajungerea la starea de adult pentru un
copil, sămânţa pentru o floare, proiectul de realizat pentru o voinţă pusă
pe acţiune şi, în general, orice rezultat urmărit printr-un act gândit
dinainte.
În baza acestei experienţe zilnice, ne putem întreba
dacă întreaga creaţie, cu tot ceea ce conţine ea – inclusiv fiinţele vii din
care facem şi noi parte – are şi ea un sfârşit, un scop de atins – deci o
raţiune de a fi – sau dacă nu cumva ea este produsul hazardului, rezultatul
unor ciocniri oarbe şi forţate.
De când fiinţele omeneşti gândesc şi caută să
înţeleagă, această întrebare i-a obsedat şi i-a divizat pe oameni. A spune
da, sau nu, nu era numai luarea unei poziţii inofensive şi lipsite de
consecinţe. Dacă se dorea să rămânem logici, a nega sau a afirma o
finalitate antrenează o concepţie materialistă sau una spiritualistă asupra
lumii şi de aici, o manieră specifică de a trăi.
Pentru atomiştii antici greci Leucip, Democrit şi
Epicur, totul era ieşit dintr-o combinare forţată de particule elementare,
ce rezultaseră dintr-o explozie iniţială survenită din întâmplare. Din
această luare de poziţie, reieşea că nu ar fi putut acţiona nici o cauză,
nici o finalitate, ceea ce excludea orice scop, orice raţiune de a fi a
obiectelor, a fiinţelor vii şi deci, inevitabil şi a spiritelor omeneşti.
Studiile ulterioare ale fenomenelor vitale i-au obligat
pe biologi să observe şi să constate o înlănţuire a faptelor, o aplicare
magistrală a legilor fizice şi chimice în folosul vieţii, evidenţiind astfel
o finalitate. Dar în acelaşi timp, raţionalismul ştiinţific refuza căutarea
cauzelor finale sub pretextul că acesta vrea să explice ceea ce este – deci
starea prezentă – prin ceea ce nu există încă, adică prin starea ce va fi.
Ştiinţa atee a ajuns astfel la următoarea situaţie
paradoxală: de la procreaţie până la vârsta de adult, ea se vede obligată să
constate o suită
de procese minunate admirabil programate, care conduc la edificarea trupului
fizic. În timpul fazei respective, ştiinţa admitea, desigur o finalitate,
dar pentru faza următoare ea refuza orice scop al existenţei fiinţei umane
care locuia în acest corp fizic.
Astfel, Jacques Monod a putut să scrie: „Omul ştie
acum, la fel ca un ţigan, că se află la marginea Universului în care trebuie
să trăiască... Omul ştie în fine că este singur în imensitatea indiferentă a
Universului din care el a ieşit la viaţă, din întâmplare. Nu numai destinul
său, dar nici ceea ce trebuie el să facă nu este scris nicăieri.” (Hazardul
şi necesitatea).
În urma filozofului grec Aristotel, alţi gânditori au
admis totuşi ca un fapt sigur şi evident acţiunea cauzelor finale, care fac
să avanseze spre un scop tot ceea ce există. Când după o lungă călătorie,
anumite spirite umane le devansează pe altele obţinând deschiderea necesară,
ele pot primi revelaţia existenţei unui Dumnezeu unic şi suprem, Creatorul
cerurilor şi al Pământului.
Pentru vechii greci, lumea nu era creată şi nici
eternă. Dar noţiunea de creaţie la care ajunseseră evreii le-a transformat
viziunea ce o aveau despre Univers şi i-a ridicat pe un nou nivel de
cunoaştere. Plecând de la descoperirea că lumea a avut un început şi va avea
un sfârşit, situaţia fiinţelor omeneşti se schimba în întregime.
Faptul de a şti că totul ce exista nu era efectul
hazardului, ci a fost voit şi realizat de Dumnezeu şi că se supunea Voinţei
Sale, conferea Creatorului dreptul absolut de proprietate asupra operei
Sale.
Cunoaşterea originii Universului în ansamblul său ca o
realizare a unui plan, a unei voinţe şi a unei acţiuni în curs de
desfăşurare, având un scop precis, dădea un sens existenţei tuturor
elementelor componente şi deci, în mod egal şi existenţei umane.
Aceste cunoaşteri noi, care în epoca respectivă
constituiau o etapă importantă a ridicării oamenilor pe plan spiritual, i-au
obligat să-şi revizuiască concepţia lor despre Univers şi să se reorienteze
în raport cu Creatorul şi cu Voinţa Sa. Faptul în sine le-a fost mult uşurat
prin darul celor Zece Porunci, care veneau ca nişte îndemnuri prieteneşti
pentru o integrare liber acceptată în armonia cosmică.
Existenţa lui Dumnezeu, Cauza primordială, Cel care
dispunea de toate Universurile, explică în mod convingător originea marii
acţiuni a devenirii creaţiei. Numai aceasta justifică şi permite să se
înţeleagă existenţa şi mişcarea continuă către progres a tot ceea ce este.
Acţiunea creatoare având un scop precis, pune în valoare întregul ansamblu
şi în acelaşi timp, atribuie fiecărei părţi componente un scop de realizat
în cadrul marelui tot.
Pentru ca un ansamblu atât de vast, compus din atâtea
mulţimi de fiinţe şi de forme, să funcţioneze şi să fie eficace, trebuia un
plan superior de acţiune, deservit de o forţă extraordinară şi de o ordine
precisă. Legile divine, cosmice sau naturale, care sunt puternicii agenţi
executori ai Voinţei creatoare, îndeplinesc la perfecţie acest rol din
momentul în care s-a revărsat în neant Verbul promotor: „Să fie Lumină!”
Formarea astrelor, apariţia vieţii, a plantelor şi a
animalelor – în cursul unei evoluţii lente care a durat miliarde de ani –
demonstrează în mod impresionant măreţia concepţiei, precizia şi fidelitatea
execuţiei voinţei creatoare lansată de Dumnezeu.
Un
contract de formare
Când, în desfăşurarea prevăzută, natura a atins o culme
a evoluţiei sale, a devenit posibilă şi încarnarea spiritelor omeneşti.
Această admitere, la cererea fiecărui germene spiritual care aspira la
autoconştienţă şi la personalizare în baza unui ciclu evolutiv, corespundea
de fapt pentru fiecare germene în parte cu acceptarea unui contract de
formare individuală.
Prin acest contract, Creatorul punea la dispoziţia
fiecărui germene, de-a lungul unui parcurs pregătit cu îngrijire, o parte
din opera Sa. Pe fiecare plan de şedere, fiecare spirit este astfel bine
primit, iar apoi este îmbrăcat cu un înveliş corespunzător şi îndrumat cu
solicitudine. Tratat ca un oaspete, el găseşte totul la dispoziţia sa,
pentru a se trezi în sine şi a se întări Eul său individual, încât să poată
face experienţele trăite care să-i îmbogăţească spiritul şi să-i întărească
personalitatea în curs de formare.
Făcându-ne să recoltăm fructele gândurilor şi
acţiunilor proprii, influenţa educativă a legii karmice a încercat fără
încetare să purifice puterea noastră de discernământ şi să ne incite să ne
supraveghem din aproape gândurile pe care le emitem. Chiar acolo unde, cu
toate condiţiile generoase oferite spiritului uman, rezultatele obţinute la
sfârşitul unei încarnări erau evident insuficiente şi „trecerea într-o clasă
superioară” imposibilă, reîncarnarea oferea posibilitatea repetării
stagiului respectiv încă o dată, sau chiar de mai multe ori. Aşadar, au fost
asigurate cele mai generoase condiţii prin însăşi solicitudinea prevăzătoare
a Creatorului, răsfrântă în întreaga Sa operă şi prin legile
Sale.
Dar un contract nu poate fi un angajament unilateral.
El este un pact între două părţi care se angajează în mod reciproc la
anumite realizări. Îndeplinind în mod generos clauzele contractului,
Creatorul aşteaptă ca şi fiinţele omeneşti beneficiare ale condiţiilor
avantajoase care le-au fost oferite, să-şi îndeplinească şi ele partea care
le revine. El este chiar în tot dreptul de a cere acest lucru. Ce trebuie
deci să facem?
Prin statutul nostru de creaturi, noi suntem o
fracţiune infimă, o picătură de viaţă dintr-un mare întreg şi, ca toate
celelalte părţi componente, suntem conduşi prin aceleaşi legi naturale.
Acestea cuprind totul, căci ele sunt expresia activă şi promotoare a Voinţei
divine; acţionând necondiţionat în serviciul Voinţei Creatorului, legile
lucrează fără încetare la realizarea posibilităţilor de evoluţie, la
perfecţionarea formelor şi a fiinţelor.
Faţă de întreaga noastră dependenţă în raport cu
creaţia şi cu legile sale, consecinţa logică este aceea că noi ar trebui să
fim conştienţi de acest fapt şi să ţinem cont de el. Ar trebui deci ca
această cunoaştere să o punem la baza comportamentului nostru şi să se
regăsească în tot ceea ce voim şi ce întreprindem.
Dar, pentru a folosi ceva din acţiunea salutară a
legilor cosmice şi a putea acţiona în sensul lor, trebuie mai întâi să le
cunoaştem. De aici a rezultat şi avertismentul lui Abd–ru–shin: „Numai cunoaşterea corectă oferă
posibilitatea unei adaptări conştiente! De aceea, omul
trebuie să iasă acum din ignoranţa sa!
Doar având cunoaştere, va putea el activa în viitor sub razele noii
stele care va separa în întreaga Creaţie ceea ce este folositor de ceea ce
este nefolositor...
Învăţaţi, în sfârşit, să cunoaşteţi structura acestei Creaţii în care
locuiţi şi pe care trebuie s-o parcurgeţi în parte, pentru a nu mai rămâne
ca un corp străin în ea. Odată cu recunoaşterea, care atunci vă va deveni
din ce în ce mai puternică, voi veţi primi, de asemenea, acea smerenie de care
aveţi nevoie pentru a primi şi ultimul, supremul dar: darul de a avea voie
să existaţi veşnic!
Prin cunoaştere, care trebuie să ducă la Recunoaştere, scurtaţi cu mii
de ani durata peregrinărilor prin Creaţie şi ajungeţi mult mai repede şi mai
sigur la acele înălţimi Luminoase care trebuie să rămână dorul şi ţelul
acelui spirit uman care nu vrea să se piardă ca
fiind nefolositor.” (vol. III, conf. 26)
Autorul Mesajului Graalului putea să-şi permită să ne
vorbească în acest limbaj sever. În fapt, punerea în gardă a fost precedată
de toate explicaţiile necesare unei noi plecări şi a unei integrări lucide
şi încrezătoare în progresul universal.
Mesajul Graalului este incontestabil o operă
excepţională, o sursă unică de cunoaşteri, care satisface dincolo de orice
aşteptare, setea de Adevăr a cercetătorilor sinceri. El răspunde din plin
aspiraţiilor noastre – atât de des decepţionate în trecut – de claritate, de
logică şi de simplitate binefăcătoare. În acelaşi timp, el stimulează voinţa
bună, risipeşte teama şi redă speranţa şi curajul. Abd-ru-shin face eforturi
neîncetate în a ne avertiza de imensa importanţă a epocii noastre,
incitându-ne să folosim orele cruciale ale marii cotituri cosmice.
În mijlocul valurilor de mocirlă ale decadenţei morale,
a nesiguranţei şi a ameninţărilor epocii noastre, Mesajul Graalului răspunde
din plin necesităţilor imperioase ale orei actuale.
Pentru a îndeplini clauzele contractului nostru de
formare, trebuie să ne aducem şi noi concursul la dezvoltarea Creaţiei care
ne adăposteşte, ne găzduieşte şi ne furnizează toate posibilităţile de a
evolua.
Legat de acest subiect, Abd-ru-shin ne avertizează: „Nu
v-aţi gândit niciodată la o compensaţie necesară, nu aţi ţinut socoteală de
acea mare Lege a lui Dumnezeu, conform căreia singur faptul de a da conferă dreptul de a lua, ci aţi luat fără chibzuinţă; cu sau fără
rugăminte, aţi pretins fără măsură
şi fără a vă gândi măcar o dată la datoria voastră faţă de
Creaţie în care voi, oaspeţi, aţi vrut să vă faceţi stăpâni lipsiţi de
scrupule!
Aţi aşteptat de la Creator să dea, să dea tot timpul! Voi nu v-aţi
întrebat nici măcar o dată în mod serios cum de meritaţi de fapt toate
acestea, ci doar v-aţi plâns de suferinţa produsă tot de voi, aţi mormăit
nemulţumiţi când nu s-a împlinit ceea ce aţi sperat. Iar speranţele şi
dorinţele voastre au fost întotdeauna îndreptate doar spre fericirea
pământească! De restul lucrurilor, de
tot ce este mai real nu v-aţi interesat niciodată cu dorinţă sinceră! Iar
atunci când aţi făcut totuşi acest lucru, nu era vorba decât de setea
după cunoaştere pământească, nimic altceva!” (vol. III, conf. 26)
Este evident că revelaţii de o atare amploare nu sunt
date pentru a rămâne o proprietate pasivă. Dacă spiritul care le-a primit nu
îşi modelează viaţa, dacă nu îşi orientează comportamentul după ele, noua
cunoaştere nu-i va fi de nici un folos şi, din contră, îi va mări
responsabilitatea. Atunci, ce putem face noi, ce trebuie să aducem noi în
Creaţie, în compensaţie pentru tot ce ne-a oferit aceasta?
„A da pentru a primi” este marea lege a schimbărilor
din întreaga creaţie. La o primă privire, nu vedem prea bine ce am putea
aduce sau adăuga la această minune autoactivă. Ieşită din gândirea
Creatorului, ea a evoluat după Voinţa Sa în frumuseţe şi înnobilare, oferind
posibilităţi de existenţă şi de dezvoltare miriadelor de fiinţe pe care le
găzduieşte.
Din ignoranţă şi din lăcomie, influenţa spiritelor
încarnate a fost cel mai adesea nefastă. Imaginându–şi că sunt stăpânii
necontestaţi ai naturii, nu s-au mai simţit obligaţi să respecte, să
păstreze şi cu atât mai puţin să ajute mediul lor înconjurător. Peste tot
unde omul a pus piciorul, exploatarea fără limită, jefuirea bogăţiilor
naturale au făcut imediat ravagii şi au distrus frumuseţea şi echilibrul
ţinuturilor brutalizate.
Poluată în elementele sale vitale – sol, aer, apă – şi
perturbată în echilibrele sale biologice, natura se pregăteşte acum să se
răzbune, aplicându–ne în retur şocuri dureroase. Sub ameninţarea acestei
situaţii alarmante, care a şi început să fie constatată, este în curs de
trezire o lentă devenire conştientă. Din păcate însă, prea adesea,
interesele economice o frânează încă, sau o fac inoperantă.
Totuşi, chiar dacă de frica revenirilor nocive ne
forţăm acum să nu mai acţionăm în mod negândit, să respectăm peisajul
natural, flora şi fauna şi să impunem epurarea industriilor care poluează,
prin aceasta nu înseamnă că ne–am îndeplinit rolul nostru. Astfel cum ne
arată şi autorul Mesajului Graalului, rolul nostru este legat de originea
spirituală şi de faptul că, pentru necesităţile evoluţiei noastre, spiritul
nemuritor care există în noi se înfăşoară cu câte un înveliş specific
fiecărui plan care compune ciclul dezvoltării noastre.
În acest sens, Abd–ru–shin ne explică: „Astfel înzestrat, omul putea fi strâns legat cu
materialitatea fină, ba chiar putea să fie în legătură cu Spiritualul
însuşi, şi totuşi să trăiască şi să activeze în mijlocul a tot ce este
pământesc, a materialităţii dense. Singur omul este înzestrat în acest fel.
El singur ar fi trebuit şi ar fi putut să dea legătura sănătoasă şi
proaspătă, fiind unicul pod între Înălţimile luminoase şi materia densă
pământească! Prin el singur, în specia sa particulară, putea coborî
viaţa pură din Izvorul de Lumină până în cea mai adâncă materie densă, şi de
aici să urce din nou în sus, pulsând în cel mai minunat şi mai armonios
efect reciproc! El stă legând cele două lumi, astfel încât
prin el acestea sunt contopite într-una singură.
...
Omul nu a servit, cum ar fi fost necesar, ca verigă de legătură între
părţile material-fine şi cele material-dense ale Creaţiei, nu a lăsat să
pătrundă continuu curentul alternativ necesar, înviorător, însufleţitor şi
promovator, ci a despărţit Creaţia în două lumi, sustrăgându-se legăturii şi
înlănţuindu-se complet de materia densă. Prin urmare cele două părţi ale
lumii trebuiau să se îmbolnăvească din ce în ce mai mult.” (vol. II,
conf. 4).
Dar, după ce a dezvăluit marele faliment al spiritului
uman în calitatea lui de legătură de unire între cele două lumi, Abd–ru–shin
a indicat de asemenea şi posibilitatea unei schimbări, arătând rolul benefic
al oamenilor deveniţi noi: „Prin îndeplinirea corectă a activităţii lor, oamenii vor fi atât de
mult doriţii oameni ideali şi nobili; căci şi ei vor obţine prin atitudinea
corectă în marea lucrare a Creaţiei forţe cu totul diferite de cele de până
acum, forţe care le permit să simtă continuu mulţumire sufletească şi
fericire!” (vol. II, conf. 4).
Ce să
facem din viaţa noastră?
Să rezumăm în mare bazele şi liniile de forţă pe care
se întemeiază originea noastră, perspectivele, datoriile şi drepturile
noastre.
Numai existenţa lui Dumnezeu explică existenţa
creaţiei, care este puternica acţiune voită şi întreţinută de El.
Originea Eului nostru, raţiunea lui de a fi, sensul
vieţii şi al morţii se înscriu, fără vreo excepţie posibilă, în cadrul
operei Creatorului.
Suntem creaturi printre alte creaturi, fiind astfel
supuşi ordinei şi legilor cosmice; întrucât prin originea noastră suntem
ieşiţi din sfera spirituală, avem totuşi liberul arbitru, care este o
facultate specifică speciei noastre. Aceasta este facultatea care ne permite
să ne alegem calea, să ne orientăm viaţa după placul nostru şi să ne
edificăm în mod liber personalitatea pe care dorim să o avem.
Graţie certitudinilor aduse de Mesajul Graalului, în
prezent a devenit posibil să ne situăm în raport cu cosmosul şi cu alte
creaturi. Copleşirea ce o simţeam faţă de imensitatea creaţiei încetează şi
face loc unui sentiment de siguranţă şi de tihnă. Chiar dacă posibilităţile
noastre sunt limitate, în fapt acestea depăşesc de departe tot ceea ce am
fost în stare să dezvoltăm din ele până acum. Drept urmare, un viitor
luminos se deschide în faţa celor care vor şti să le folosească.
În baza noilor cunoştinţe, care sunt fundamentale, se
ridică desigur întrebări în fiecare din cei care beneficiază de ele: „Ce să
fac din viaţa mea?”, „Ce să mă hotărăsc să fiu?”, „În fond, ce înseamnă a fi
tu-însuţi?”
Viaţa conştientă precum şi evoluţia care este necesară
pentru a ajunge la aceasta, nu ne-au fost impuse în nici un fel. Dar tocmai
pentru că am cerut această posibilitate de a ieşi din inconştienţă şi de a
ajunge la autoconştienţă, fiecare dintre noi am fost admişi în ciclul de
evoluţie. Noi împărtăşim această necesitate cu toate celelalte creaturi cu
care mergem împreună în diferitele planuri de şedere. Totuşi, fiindcă suntem
dotaţi cu liberul arbitru, dezvoltarea noastră se află în mâinile proprii.
Spiritul uman este capabil să devină conştient de sine şi de anturajul său.
El este dotat pentru a observa, pentru a ţine cont de ceea ce se va
întâmpla, de a deveni prin el, în el, cu el, dacă vrea şi se hotărăşte în
acest sens.
Fiind capabil nu de „a crea” ci de „a forma”, omul
poate să favorizeze voinţa creatoare care acţionează, sau i se poate opune.
Urmările fiecăreia din hotărârile şi acţiunile sale vor avea inevitabil un
impact asupra mediului, asupra viitorului său, şi în acelaşi timp şi asupra
personalităţii sale.
Germenul spiritual, nucleul oricărei viitoare fiinţe
umane, este individualizat încă de la originea periplului său cosmic.
Obţinând conştienţa şi apoi autoconştienţa, el devine capabil de a se simţi
că este ceva deosebit, de a se distanţa faţă de contextul în care se află –
de lucruri, de fiinţe şi chiar faţă de semenii săi. În acelaşi timp însă, el
este în măsură de a fi în legătură cu tot ceea ce îl înconjoară şi nu face
parte din el. Prin intermediul aurei sale, el poate avea şi schimburi care
să-l îmbogăţească printr-un activ proces de „a da şi a primi”.
În funcţie de maturitatea sa în dezvoltare, fiecare are
posibilitatea de a aprecia ceea ce îl înconjoară şi, plecând de la aceasta,
să se transforme şi să evolueze mereu mai mult. Printr-un zel bine orientat
şi prin tăria voinţei sale, se formează şi se dezvoltă personalitatea.
Aceasta nu este un produs finit, ceva dat odată pentru
totdeauna şi care nu ar fi transformabil. Cu atât mai mult, nu este un bun
lăsat moştenire de părinţi sau de şirul înaintaşilor. Dacă există ereditatea
corporală în mod real, nu există însă o ereditate spirituală. La încarnare
vin întotdeauna individualităţi preexistente procreaţiei şi naşterii.
Fiecare este de fapt rezultatul sau suma a tot ceea ce a obţinut şi a
dezvoltat în cursul existenţelor sale anterioare, care s-au desfăşurat atât
în planurile lumii de dincolo, cât şi în materia densă.
Personalitatea este astfel sediul şi rezultanta unor
transformări neîncetate. În fiecare zi ea se dezvoltă mai mult, sau poate
stagna, sau ajunge chiar să se degradeze. Acela care a înţeles raţiunea şi
necesitatea pentru care noi am fost autorizaţi să şedem în creaţie, va
aprecia de asemenea şi imperioasa necesitate de a folosi timpul şi forţa
cosmică, astfel încât imensele posibilităţi puse liber la dispoziţia noastră
să le utilizăm intens, în acord cu ordinea vibrantă şi tonică a marii opere.
Aşa cum omida se transformă în fluture, la fel şi
germenul spiritual poate să se transforme într-un spirit matur şi autoconştient.
Acesta este scopul care trebuie atins. Dar acest ţel ne este numai propus şi
nu impus, întrucât întotdeauna liberul nostru arbitru este respectat
integral, oricare ar fi comportamentul propriu. La termenul fixat încă de la
începutul ciclului nostru de evoluţie va interveni însă o triere severă, dar
dreaptă, a spiritelor. Aceasta va fi urmată de o înălţare a spiritelor
maturizate şi respectiv, de o înlăturare ce duce la descompunerea
personalităţii a celor care nu îndeplinesc condiţiile cerute.
La sfârşit deci, fiecare va fi tratat în mod echitabil,
în funcţie de maturitatea, sau lipsa de maturitate, a fiinţei sale. Fără a
fi necesar să ni se spună vreun cuvânt, Eul nostru intim, astfel cum va fi
în acel moment, va depune singur mărturie pentru, sau în contra lui. Şi
forţa vie care curge prin întreaga creaţie se va intensifica – antrenând în
toate domeniile o accelerare a evenimentelor – aducând cu sine ultimele
scadenţe.
Cu o logică şi cu o seriozitate implacabile, actuala
epurare – aflată în curs de desfăşurare – ar trebui să ne incite în a
reacţiona în mod viguros şi în a conduce destinul nostru în mod ferm şi
decis. Dat fiind faptul că este vorba de dezvoltarea spiritului nostru şi
numai de el singur, bineînţeles că interesul şi instinctul nostru de
conservare ar cere să ţinem cont de această situaţie.
„Cine vrea ceva, vrea şi mijloacele de a obţine acest
ceva” spune un dicton de care s-a abuzat mult. Aplicat în cazul nostru,
acesta îşi găseşte valoarea sa promotoare, căci ne sfătuieşte să punem şi să
menţinem accentul pe ceea ce este primordial adaptându–ne mijloacele
proprii, adică de a ne mobiliza forţele în vederea atingerii scopului şi de
a persevera fără slăbiciune pe drumul ascendent.
Încă din primele pagini ale operei sale, Abd–ru–shin îi
încurajează pe cititori să se angajeze în mod hotărât şi cu încredere pe
drumul luminos.
„Cel care poartă în sine voinţa fermă spre bine şi se străduieşte să
dea gândurilor sale puritate, acela a găsit deja drumul spre Cel Mai
Înalt! El va avea atunci parte de toate celelalte. Pentru aceasta nu este
nevoie nici de cărţi, nici de efort spiritual, nici de asceză şi nici de
însingurare. El va fi sănătos la trup şi la suflet, eliberat de toată
apăsarea meditaţiei bolnăvicioase; căci fiecare exagerare dăunează. Oameni
să fiţi, nu plante de seră, care din cauza dezvoltării unilaterale se
ofilesc la prima suflare de vânt!” (vol. I, conf. 1)
În Atotînţelepciunea Sa, Creatorul a făcut toate
lucrurile foarte bine. Organizarea naturii este o dovadă vie şi
indiscutabilă. Diferitele stagii ale parcursului nostru evolutiv au fost
pregătite de asemenea cu grijă şi cu iubire. Tot ceea ce oferă Pământul ne-a
fost dat pentru a ne face să trăim din plin experienţele care favorizează
progresul nostru. Astfel, nu este deloc cazul de a complica lucrurile
creîndu-ne dificultăţi artificiale. Viaţa simplă de toate zilele, cu ceea ce
comportă ea, este prin ea-însăşi de o nepreţuită valoare educativă. Ea ne
aduce pe toate planurile – conjugal, familial, al prieteniei, social şi
profesional – un larg evantai de însufleţiri, de impulsuri şi de
posibilităţi. Peste tot ni se oferă ocazia de a progresa, de a ne domina
pornirile, de a ne elibera de obiceiurile rele şi de a ne deznoda firele
karmice.
Trăirea în societate constituie de asemenea o sursă de
posibilităţi promotoare. Avem cu toţii nevoie unii de alţii şi dacă ne vom
izola, ne vom priva de multe ocazii de a ne maturiza. Faptul că toate
gradele de maturitate se află reunite pe Pământ, permite fiecăruia să
servească drept model celor mai puţin evoluaţi şi respectiv de a profita de
exemplul celor care sunt mai avansaţi.
Prin a asuma din plin sarcinile şi responsabilităţile –
fiecare la locul în care se află – prin stăpânire de sine, prin vigilenţă şi
bunăvoinţă, se obţine mai mult beneficiu decât la o jumătate de oră de
meditaţie care nu ar fi urmată de nici o aplicaţie concretă.
Cunoaşterea originii noastre comune şi a ţelului nostru
identic, faptul de a şti că toţi avem acelaşi drept la dezvoltarea
personalităţii proprii şi că ajutându-i pe ceilalţi fiecare poate fi ajutat
mai uşor, ar trebui să îmbunătăţească mult raporturile dintre oameni şi să
le transforme într-o emulaţie deosebită.
Pentru moment, aceste elanuri idealiste par a fi o
simplă utopie, sau expresia unui optimism cucernic. Cadrul exterior al
instituţiilor şi tendinţele sale materialiste apasă greu asupra noastră şi
înnăbuşă orice aspiraţie la o dezvoltare luminoasă şi personală. Existând
pentru a uşura cu prioritate evoluţia spirituală şi formarea personalităţii
puternice şi libere, dar şi responsabile, instituţiile au devenit însă un
scop în sine. Oameni avizi de putere se folosesc de ele pentru a aservi şi a
exploata popoarele, sub înşelătoarea promisiune de a le asigura fericirea pe
Pământ – atât acum, cât şi pentru generaţiile viitoare.
Adevărata
bucurie de a trăi
Timp îndelungat, autochinuirile – respectiv
privaţiunile, flagelările şi suferinţele voluntare – pe care omul şi le
impunea corpului său, erau considerate ca fiind plăcute lui Dumnezeu şi că
ar servi evoluţiei celui care le practica.
Ori, corpul fizic, la fel ca şi învelişurile
sufletului, sunt împreună instrumente preţioase şi delicate care ne-au fost
încredinţate şi de care avem nevoie pentru a permite spiritului să stea un
timp în planurile corespunzătoare, ca să trăiască în cadrul acestora
experienţele ce îl vor face să evolueze. Dar, pentru a fi în măsură să joace
rolul respectiv, este necesar ca noi să le acordăm atenţie şi îngrijirile
cele mai bune. Nu se pune deci problema de a le neglija, de a le slăbi şi cu
atât mai mult de a le deteriora în mod voluntar, fără a ne încărca în plus
cu o grea răspundere.
Este de asemenea fals de a ne imagina că se poate
atinge un grad înalt de dezvoltare spirituală renunţând la plăcerile
terestre, acceptând privaţiuni şi izolându-ne. Desigur, nu trebuie să ne
dedăm fără măsură plăcerilor materiale, căci altfel le vom deveni sclavi în
curând.
Legat de acest subiect, Abd–ru–shin a scris: „Întreaga
viaţă pe pământ primeşte valoare propriu-zisă abia o dată cu aspiraţia spre
înalt, o dată cu aceasta cea mai minunată căldură vitală pulsează prin toate
bucuriile şi plăcerile pământeşti. Acestea din urmă nu se dau cumva la o
parte ci celor care aspiră spre Puritate şi Înalt şi caută cu seriozitate li
se împărtăşeşte ca cel mai frumos efect reciproc afirmarea incandescentă a
vieţii, care deseori sfârşeşte în încântare voioasă pentru tot ce există şi
tot ce i se oferă.
Nebuni sunt cei care trec pe lângă ele! Laşi,
cărora li se vor refuza pentru totdeauna bucuriile minunate hărăzite unuia
care înaintează curajos.
Bucuraţi-vă, căci totul în jurul vostru trăieşte, până departe în
tărâmuri aparent nelimitate. Nimic nu este mort, nimic nu este gol, aşa cum
apare. Iar totul lucrează şi ţese conform Legii efectului reciproc în
mijlocul căreia staţi voi ca oameni, pentru a forma din nou firele şi a le
dirija, ca punct de plecare şi ca ţel final, domnitori puternici dintre care
fiecare în parte îşi formează singur propria împărăţie care îl înalţă sau îl
îngroapă sub ea.
Treziţi-vă! Folosiţi puterea care vă este dată în cunoaşterea deplină
a acestui proces măreţ pentru ca nu cumva în prostie, încăpăţânare sau lene
să zămisliţi doar monstruozităţi dăunătoare care năpădesc ceea ce este
sănătos, bun, şi în final îl determină pe însuşi producătorul lor să se
clatine şi să cadă.” (vol. II, conf. 15)
Aşadar, faptul de a cunoaşte scopul vieţii şi de a pune
totul în acţiune în vederea atingerii lui, implică o intensă viaţă
spirituală, deplin conştientă. Această orientare conferă tuturor reacţiilor
noastre, incluzând şi bucuriile şi satisfacţiile terestre, o profunzime şi o
vivacitate însufleţitoare care fac să se nască plăcerea de a trăi.
Îmbinarea capacităţilor latente ce există în fiecare
germen de spirit cu mijloacele oferite de creaţie permite, chiar de la
plecare, să ne facem din evoluţia noastră o călătorie plăcută. Pentru
aceasta ar fi suficient să respectăm în mod voluntar ordinea cosmică,
integrând viaţa noastră în acţiunea legilor naturale. Fiindcă nu am făcut
aşa, am provocat cu toţii confuzia, mizeria şi suferinţa. În loc de a evolua
într-o mulţumire interioară dinamică, noi ne zbatem în urmările karmice ale
comportamentelor anterioare greşite.
Până acum, fiecare putea invoca necunoaşterea sa
privind aceste probleme, care sunt totuşi vitale. Nici maeştrii gândirii,
nici bisericile nu au fost în măsură să explice creaţia, legile sale, locul
nostru şi raţiunea de a exista în sânul ei.
Numeroşi gânditori sunt preocupaţi astăzi de
ameninţările care se acumulează în toate domeniile activităţii umane.
Aceste dificultăţi, chiar numai cele materiale, nu au
totuşi decât în aparenţă o origine exclusiv exterioară. De fapt, toate sunt
urmările refuzului nostru de a ne integra în ordinea instaurată de Creator
şi asigurată prin marile principii universale pe care le-am numit „legi
cosmice”.
Ţinând cont de individualitatea umană, această
integrare trebuie să fie decisă de fiecare în parte, personal, ceea ce
exclude orice constrângere colectivă.
Pentru a ne motiva schimbarea de atitudine, ne-ar
trebui o vedere de ansamblu care să ne permită a ne situa în mod exact, de a
ne cunoaşte locul nostru în creaţie şi toate legăturile care ne ţin în
cadrul ei. Atunci vom dori singuri, în mod conştient, să ne integrăm în
aceasta, ştiind în fine pentru ce această tentativă era atât de importantă
şi de urgentă, precum şi felul în care o putem realiza.
Devansând această necesitate absolut vitală a
informării, Mesajul Graalului a venit să ne lămurească asupra a tot ceea ce
trebuie să ştim şi chiar mai mult decât atât. Graţie explicaţiilor sale, a
devenit posibil un nou mod de a vedea viaţa; şi astfel, acum ne sunt
cunoscute şi mijloacele de a reuşi. Dacă vom pune evoluţia spiritului nostru
sub egida legilor eterne, dacă vom merge în sensul lor, acestea ne vor da
tot concursul, protecţia şi încurajarea lor. Plasându-ne în vibraţia lor
ascendentă, voită de Lumină, suntem siguri că vom atinge ţelul vital al
existenţei noastre.
|
