» Reincarnarea » Avort şi responsabilitate

Avort şi responsabilitate

Acest subiect este foarte delicat pentru că el ne îndeamnă să ne punem întrebări cu privire la sensul vieţii şi asupra scopului existenţei umane. Este o invitaţie spre deschidere interioară cu scopul de a resimţi sensul profund al acestei reflecţii care merge dincolo de dezbaterile actuale. Este vorba de a găsi un răspuns la întrebarea: „Suntem pentru sau împotriva avortului?" într-o perspectivă spiritualizată, de vreme ce suntem fiinţe ale spiritului. Numai când ne orientăm gândurile către această direcţie putem găsi răspunsuri veritabile la întrebările de mai sus.

Bazându-ne pe cunoştinţele prezentate în Mesajul Graalului al lui Abd-ru-shin, vom aborda acest subiect al avortului, precizând că misiunea primordială a femeii nu este maternitatea, ci înnobilarea acesteia prin intermediul său, ceea ce plasează femeia în rolul de gardian al valorilor umane.

A avorta? Dicţionarul Larousse ne spune: „Avortul este expulzarea provocată a produsului concepţiei înainte de momentul în care el devine viabil." Acest produs al concepţiei s-ar înrudi mai mult cu o grămadă de celule decât cu o fiinţă umană. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de avortul în termeni I.V.S., adică de o întrerupere voluntară a sarcinii. Numeroase femei cer acum să suporte un I.V.S., formulă intelectuală şi rece pentru a se referi la întreruperea voluntară a sarcinii, la expulzarea prematură a fructului concepţiei.

Avortul nu este avort spontan, care înseamnă expulzarea spontană a fătului. Trebuie să-l diferenţiem de asemenea şi de avortul terapeutic. Două situaţii par să justifice acest tip de avort: cancerul de uter sau cel al colului uterin sau o maladie mentală gravă. Dar numai 3 - 4% dintre sarcini provoacă riscuri ridicate, ceea ce constituie o minoritate.

Epoca noastră este paradoxală: pe de o parte avorturile se înmulţesc pentru că femeile vor I.V.S. şi pe de altă parte, din ce în ce mai multe cupluri vor să beneficieze de o sarcină cât mai naturală posibil (evitând pe cât posibil medicamentele şi celelalte substanţe chimice), şi o naştere armonioasă. Ei dovedesc un mare respect pentru această fiinţă care va veni pe lume.

O nouă ştiinţă, haptonomia, se dezvoltă graţie lui Hans Weldman. Această ştiinţă intuitivă foarte particulară, datorită faptului că prin mâini şi voce, ea permite intrarea în contact cu fătul din pântecele mamei sale. În fapt, magnetismul mâinilor, care se apropie mult de acea sensibilitate a atingerii pe care o dezvoltă orbii, permite comunicarea cu fătul la nivel energetic, permite să i se vorbească şi să-l determine să adopte poziţii care vor favoriza naşterea.

Psihoterapia acestor nou-născuţi cunoaşte ea însăşi la ora actuală un avânt. Unii bebeluşi, care au trăit tensiuni de-a lungul sarcinii pentru că mama lor nu a acceptat faptul de a fi însărcinată, vin pe lume întorcând într-un fel anume spatele mamei lor: ei refuză să o privească. În cazul în care i se vorbeşte bebeluşului, atunci se face într-adevăr psihoterapie, comunicând cu sufletul sugarului, dovedindu-se astfel „căldura inimii". În acest moment, el se întoarce către mama sa şi o acceptă; el înţelege că ea îl iubeşte, în ciuda unei sarcini dificile, ea vrea ca el să fie cu ea, ca el să fie copilul său. Universul fetuşilor, lumea bebeluşilor în uterul mamei lor, este din ce în ce mai bine înţeles. Se ştie că ei aud destul de timpuriu, că au o viaţă proprie.

Se asistă deci la eliberarea avortului şi în mod paradoxal, se doreşte obţinerea unei mai bune recunoaşteri a femeilor înţelepte, mai mult respect pentru femeia însărcinată, pentru naştere. Haptonomia, şi psihoterapia noului-născut se dezvoltă de asemenea. Ce trebuie să gândim despre toate acestea de vreme ce vorbim despre produsul concepţiei în termeni de grămadă de celule, atunci când se acordă un real respect şi o mare înţelegere bebeluşilor încă înainte ca ei să apară în lume?

Avortul şi viaţa după moarte

În ce moment devine fătul fiinţă umană? Ştiinţa nu poate răspunde la această întrebare cu certitudine, ea nu poate spune în ce moment debutează în mod real viaţa umană. Totodată, dacă comparăm începutul şi sfârşitul vieţii pe pământ ne punem aceste întrebări: „Când fiinţa umană este într-adevăr moartă?" „Când persoana încetează de a mai fi o fiinţă umană?", posibilitatea de a găsi răspunsuri ni se prezintă în termeni noi.

Pentru unii, viaţa umană începe când structura corpurilor este complet formată, adică la zece săptămâni de sarcină (două luni şi jumătate), deci o lună şi jumătate după ce sarcina a fost confirmată de un test. Pentru alţii, viaţa umană începe în momentul în care creierul începe să funcţioneze, cel mai târziu în a şasea săptămână, sau la două săptămâni după ce a fost confirmată sarcina.

Tanatologia sau ştiinţa morţii (de la cuvântul grec thanatos), s-a dezvoltat foarte mult graţie Dr. Raymond Moody şi a Dr. Elisabeth Kübler-Ross. Cunoaşterea sorţii sau faptul de „a muri" a făcut mari paşi; o datorăm mărturiilor a milioane de persoane care au experimentat o moarte clinică şi care au revenit la viaţă după ce creierul lor şi inima lor încetaseră să mai funcţioneze. Este vorba despre experienţe reale ale fiinţelor umane care au trecut pragul morţii şi au călătorit într-o altă dimensiune a existenţei. Aceste experienţe confirmă faptul că moartea nu este legată numai de oprirea inimii şi a creierului. Toate acestea ne determină să resimţim realitatea veritabilei identităţi a persoanei, a sinelui spiritual. Spiritul este veritabilul nucleu al personalităţii. Sufletul este spiritul acoperit de fine învelişuri ale lumii de dincolo, dintre care una foarte cunoscută, numită corp astral, este modelul de la care se pleacă în dezvoltarea corpului fizic. Corpul fizic este ca o îmbrăcăminte de scafandru care permite coborârea în profunzimile materiei. Spiritul este legat cu diferitele corpuri printr-un fir de energie cunoscut sub numele de cordonul de argint. Acesta este conectat la nivelul plexului solar cu reţeaua nervoasă esenţială unde se manifestă sensibilitatea interioară (intuiţia) a persoanei.

În general, moartea este cauzată de o diminuare a funcţiilor fizice şi de o oprire a inimii şi a creierului. Spiritul, acoperit de aceste fine învelişuri, părăseşte atunci corpul fizic luând cu el şi corpul astral care va fi în mod gradual distrus, după ruptura cordonului de legătură.

Dacă moartea este un proces de decorporalizare, invers, venirea pe lume este o corporalizare, o încarnare, adică un proces prin care sufletul ia puţin câte puţin forma noului său corp. De aceea ştiinţa nu poate găsi momentul precis în care fetusul devine fiinţă umană.

Dacă moartea a devenit un subiect exploatat de medii, acelaşi lucru se poate face şi cu începutul vieţii umane, cu sarcina, cu fetusul, produs al concepţiei, care deranjează sexualitatea, folosinţa, bugetul şi proiectele de orice fel. Fătul nu poate fi privit dintr-un anume punct de vedere ca un produs de consum de care ne putem debarasa de vreme ce el riscă să aducă odată cu el dificultăţi, cerinţe, eforturi şi suferinţe pentru părinţii săi? Trebuie totodată să menţionăm că unele femei văd avortul ca pe un chin al dragostei, o dragoste imposibilă. Câteodată această decizie este luată într-o stare de hipoglicemie, din cauza unei joase fiziologii a acidului folic (cauzată da înghiţirea de medicamente împotriva ovulaţiei şi de o proastă nutriţie) care provoacă o stare depresivă foarte des caracteristică începutului de sarcină.

Spiritul care se încarnează a primit deja de mult timp viaţa oferită de Creator. Părinţii ar trebui să ştie că ei nu dau viaţă. Foarte convinşi de acest lucru, ei şi-ar acorda dreptul de a nu-i lua posibilitatea de a se încarna şi de a-l priva astfel de dreptul său de a trăi pe acest Pământ. O astfel de înţelegere permite plasarea energiei sale pentru a respecta „regulile vieţii" care nu au ca scop faptul de a vătăma fiinţa umană, ci din contră de a favoriza reîncarnarea pentru a asigura continuitatea evoluţiei spiritelor umane în materia densă.

Noţiunea de încarnare

Dorinţa de a avea un copil este o chemare. Părinţii atrag către ei un suflet. Această chemare intervine într-o manieră foarte precisă odată cu concepţia, căci unirea ovulului şi a spermatozoidului face loc unei noi combinaţii de radiaţii. Acestea din urmă se propagă în iradiaţiile mamei. Acesta este un mesaj pe frecvenţa dată, care este captat de cel sau de cea a cărui /cărei lungime de undă este identică; acesta este principiul emiţătorului şi al receptorului. Multe sufletele aşteaptă în lumea de dincolo o posibilitate de reîncarnare pentru a-şi dezvolta karme multiple. De îndată ce pot face acest lucru, ele se ataşează acolo unde afinitatea le cheamă, în locurile unde un act de procreaţie a avut loc. Incarnarea are loc deci la mijlocul sarcinii, când fătul emite o iradiaţie de o intensitate suficientă pentru a reţine spiritul cu învelişuri fine. Totodată, încarnarea are loc dacă puntea de iradiaţii a fost într-adevăr proiectată în infinit de către mamă.

Atunci, putem avorta fătul înainte de mijlocul sarcinii, înainte să fi avut loc într-adevăr încarnarea? Este de la sine înţeles că dacă există avort în acest stadiu şi chiar de la începutul sarcinii, nu rezultă numai distrugerea corpului fizic, dar şi toate legăturile invizibile dintre mamă şi viitorul său copil care au fost ţesute din momentul concepţiei. Astfel, chiar în momentul încarnării spiritului, avortul este ruptura unui proces de viaţă foarte intens care se activează în interiorul uterului, loc privilegiat unde se dezvoltă viitorul copil.

În a şasea sau a şaptea zi de viaţă, ne spune profesorul Jerome Lejeune, genetician de reputaţie internaţională, embrionul, care nu are atunci decât o jumătate de milimetru mărime, este deja capabil să-şi dirijeze propriul său destin de vreme ce el este cel care prin mesajul chimic, va suspenda ciclul menstrual al mamei incitând corpul galben al ovarului să funcţioneze. El va împiedica deci revenirea menstruaţiei asigurându-şi astfel propria sa protecţie.

Mai mult decât atât, este foarte important de a reţine că încarnarea spiritului este esenţială pentru ca sarcina să-şi urmeze cursul, pentru ca corpul să continue să preia o formă umană. Fătul are o viaţă secretă pe care femeia o resimte în mod intuitiv. De-a lungul celor nouă luni ale dezvoltării sale intrauterine, el trăieşte accelerând primele etape ale dezvoltării umanităţii şi astfel el va fi capabil să continue acest proces în primii ani ai copilăriei sale. Câteodată există circumstanţe foarte penibile: sarcină precoce, sarcină extrauterină, situaţie familială perturbată şi multe altele. Totuşi, este foarte important de înţeles că sarcina lui Dumnezeu este de a ţese destine în mod invariabil pentru fiecare dintre copii în acord cu legile Creaţiei: legea însămânţărilor (prin care se recoltează întotdeauna ceea ce se seamănă), legea afinităţilor („cine se aseamănă, se adună"; „aşa tată, aşa fiu"), legea circuitului ciclic (sufletul care se încarnează în corpuri revine din nou). Acest suflet a trăit deja în alte timpuri şi în alte locuri. El a ţesut deja fire.

Ce este actul de procreaţie? În acest domeniu se confruntă în mod egal două lumi: actul de procreaţie care se face de manieră superficială şi actul deschis unei iubiri veritabile. Primul este în mod unic un act de plăcere sexuală egoistă, răspunzând unor nevoi afective, fără vigilenţă cu privire la o eventuală concepţie. Bărbatul şi femeia trăiesc atunci într-o manieră foarte emoţională o relaţie sexuală fără dragoste veritabilă. Le este dificil să înţeleagă aşa cum trebuie fructul unei relaţii de acest fel. Dar, atunci când cuplul este deschis către o dragoste veritabilă, şi când apare o sarcină neprevăzută, fiind deja într-un curent de dragoste profundă în care plăcerea nu domină dragostea, este mult mai deschis către acceptare, către dragoste faţă de această mică fiinţă în dezvoltare. Când actul procreaţiei este conştient, cuplul resimte o bucurie spirituală vizavi de această conştiinţă lărgită şi către primirea unui nou spirit pe Pământ, în familia sa, alături de ei pentru a-l ajuta să evolueze!

Printre ajutoarele aduse părinţilor pentru ca ei să regăsească forţa de a lucra la vindecarea lor, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre zooterapie. Într-un ziar, s-a văzut un anunţ care prezenta un câine, şi alături de el se putea citi: „Primul lucru pe care un animal îl vede la un bolnav, este persoana".

Această publicitate lasă deci să se subînţeleagă că primul lucru pe care îl vedem la un bolnav nu este întotdeauna persoana, de vreme ce animalul percepe întotdeauna persoana. În domeniul procreaţiei, ne putem pune din nou această întrebare: ce vedem mai întâi la un făt este persoana? Suntem capabili să vedem în invizibil, să resimţim că o nouă viaţă se dezvoltă? Trebuie încă să ne mai punem o astfel de întrebare într-o epocă în care mai mult ca oricând cunoaştem viaţa intimă a fătului în pântecele mamei sale.

Smulgerea fructului grădinii

Într-o zi, un medic specializat în avorturi a avut ideea de a introduce o cameră microscopică în interiorul uterului unei femei care era pe cale să avorteze cu scopul de a vedea ce petrece exact în acel moment. După această experienţă, acest medic nu a mai putut practica niciodată avortul.

Pe filmul care a rezultat şi care are drept titlu „Strigătul silenţios", se vede micul făt ghemuindu-se în fundul uterului şi strigând în faţa invadatorului care îl distrugea. Milioane de avorturi se efectuează cu ignorarea strigătului silenţios al fătului. Astfel este smuls în mod prematur fructul grădinii maternităţii.

O femeie şi un bărbat slabi din punct de vedere spiritual nu pot rezista tentaţiei de a face un avort, cu atât mai mult cu cât nu există o dragoste veritabilă între ei. Ei vor percepe sarcina ca pe o sclavie, o povară pe care femeia va trebui să o suporte. Curajul cuplului în faţa primirii unei noi vieţi nu mai este luat în considerare.

Avortul este în centrul unor situaţii paradoxale: unele persoane resping pedeapsa cu moartea, dar militează în favoarea avortului. Un copil s-a rătăcit; seara a venit şi nu l-am găsit încă. În câteva minute, sute de persoane vor fi gata de a face totul pentru a regăsi acest copil pierdut. Copii maltrataţi? Câţi oameni sunt într-adevăr sensibilizaţi de relele tratamente şi de violenţa la care sunt supuşi atât copiii cât şi animalele! Cum se face atunci că ne ia atât de puţin timp pentru a lua în considerare bebeluşul din pântecele mamei sale, acest bebeluş care riscă să fie pierdut pentru că va fi distrus de un avort?

Atunci când survine o situaţie de avort, nu trebuie arătată cu degetul numai femeia căreia i se face avort, ci trebuie reamintit că în jurul ei, şi alte persoane sunt responsabile de avortul său şi aici este foarte important să ne oprim asupra laşităţii masculine. Ce să gândim despre seducătorul care dispare în ceaţă de îndată ce mica sa prietenă îl anunţă de rezultatul pozitiv al testului său de sarcină? Totuşi, înaintea acestei veşti, totul era perfect. Ce se poate spune despre soţul care nu-şi pune nici o întrebare despre perioada fecundă a soţiei sale, care nu practică o paternitate responsabilă, care nu se îngrijeşte de teama soţiei sale sau a concubinei sale cu privire la o nouă maternitate, neascultând decât de capriciile sale sexuale? Sau cum să-l mai considerăm pe cel care nu ia în consideraţie faptul că soţia sa a trăit două sau trei sarcini extrauterine? Epuizată şi fără susţinere, în faţa unei noi sarcini, ea se gândeşte la avort.

În acest caz, există puţini medici care se gândesc să prescrie medicamente tonice femeilor care suferă de epuizare şi care, deseori la capătul nervilor lor, iau decizii pe care le vor regreta după aceea întreaga lor viaţă. Există şi bărbaţi care îşi descurajează soţiile în faţa unei sarcini. Atunci când o femeie nu are un teren spiritual destul de puternic care să-i permită să fie gardian valorilor, ea aşteaptă acordul sau refuzul soţului său pentru a decide dacă ea îşi va urma sarcina căci ea nu vrea să-l decepţioneze, ea nu vrea să-i piardă dragostea. Iată de ce bărbaţii sunt în mod direct responsabili pentru avortarea copilului lor.

Să vorbim în aceeaşi măsură de tinerele fete care nu găsesc o comunicare reală acasă, care nu se simt iubite. Nu este vorba despre afecţiune fizică ci de situaţii în care tinerele fete nu se simt iubite de către părinţii lor şi în particular de către tatăl lor. O tânără fată are nevoie de afecţiune în mod cert, dar ea are nevoie mai ales de dialog, de comunicare profundă cu tatăl său şi nu numai cu mama sa. Atunci când ea nu găseşte aceste elemente atât de importante pentru viaţa sa interioară, ea se aruncă în braţele primului venit pentru a se simţi importantă în proprii săi ochi. Se ajunge astfel, în mod paradoxal, în situaţia în care tinere fete care şi-au văzut mama sufocându-se din cauza maternităţii, incapabilă să-şi dezvolte în mod clar feminitatea sa „interioară" şi, îngrijorată de acest lucru, să reacţioneze în acelaşi fel cu exemplul nesănătos pe care l-au avut în faţa ochilor din cea mai fragedă pruncie! Multe tinere sfârşesc însărcinate într-o perioadă în care mai mult ca oricând avem la dispoziţie o panoplie de metode de contracepţie şi de planificare naturală a naşterilor.

Un reportaj a arătat că în fosta U.R.S.S., avortul era singura metodă contraceptivă utilizată. Majoritatea femeilor rusoaice au suferit mai multe avorturi în cursul vieţii lor. La modul general vorbind, femeile nu ştiu să-şi recunoască perioada lor fecundă, or aceasta poate fi foarte însemnată. Este trist faptul că se constată că se acordă atât de puţină importanţă vieţii umane şi atât de puţin respect faţă de femeie care trăieşte traumatisme fizice, psihologice şi spirituale atunci când face un avort.

În rezumatul studiului lor cu privire la avorturile practicate în virtutea legii liberale din Colorado, doctorul Droegemüller şi colegii săi declarau în 1969: „Suntem bulversaţi de spectrul complicaţiilor datorate diverselor procedee ale avorturilor terapeutice. Multe dintre aceste complicaţii pot însoţi metoda aparent nepericuloasă a avortului prin aspiraţie: hemoragie, infecţie, şoc, perforarea uterului, reacţie la anestezia locală sau generală. După 12 sau 13 săptămâni de sarcină, avortul comportă toate riscurile unei intervenţii chirurgicale majore". Şi trebuie foarte clar precizat că chiar în mediu spitalicesc, riscurile sunt foarte prezente. Consecinţele fizice ale avorturilor sunt grave.

În Japonia, după 41 de ani de avort legal, se găseşte cel mai mare număr de studii ştiinţifice complete cu privire la consecinţele acestor acte. Aceste studii au fost realizate graţie a milioane de mărturii ale femeilor care au suferit un avort. Raportul anchetei biroului primului ministru al Japoniei a stabilit în 1969 lista consecinţelor cunoscute ale avorturilor, şi acest lucru a continuat de atunci. Iată ce arată cifrele: 9% de cazuri de sterilitate; 14% de sarcini false repetate atunci când aceste femei vor în fine să aibă copii; 15% de naşteri înainte de termen, aici fiind cuprinsă, în majoritatea cazurilor, şi aderenţa placentei în timpul naşterii, ceea ce cauzează hemoragii care necesită un chiuretaj; o creştere cu 400% a riscului de sarcină extrauterină, ceea ce antrenează situaţii de urgenţă de fiecare dată când o femeie experimentează acest tip de sarcină pentru că atunci trompa unuia dintre ovare poate să se spargă în orice moment; 17% dereglări menstruale; 20 - 30% dureri abdominale, ameţeli, dureri de cap, etc. În fine, de vreme ce avortul este însoţit, la cele mai multe femei, de un şoc glandular, multe dintre ele vor experimenta o menopauză mai dificilă din cauza avorturilor pe care le-au suferit.

Pe de altă parte, conform sociologilor englezi, doctorii Margaret şi Arthur Wynn, frecvenţa complicaţiilor pe termen lung este mai mare decât pretind anumiţi specialişti în materie. Aceasta se verifică atât la femeile care au suferit un avort prematur în timpul sarcinii cât şi la cele care l-au suferit mai târziu în timpul primului trimestru, indiferent dacă avortul a fost practicat prin tehnica aspiraţiei uterine, a dilataţiei sau a chiuretajului. Aceste complicaţii sunt mai ales întâlnite la femeile care rămân însărcinate după un avort şi care doresc să-şi menţină sarcina. Acest lucru a fost arătat într-un studiu realizat asupra efectelor avorturilor în ţări în care acesta este legalizat de mai bine de 20 de ani.

Conform concluziilor raportului lui Wynn, unul sau mai multe avorturi anterioare unei sarcini par să crească riscul mortalităţii prenatale cu 50 - 200%, nivelul de naşteri premature cu 40%, nivelul avorturilor cu 40%, nivelul sarcinilor extrauterine (creşterea fătului în afara uterului) cu 100-500%, inflamaţiile cavităţii pelviene şi a dereglărilor menstruale cu 400%. Riscul de a apare deficienţe la copii este în mod egal prezent: paralizie cerebrală, epilepsie, surditate, cecitate, întârziere mentală, etc. Toţi aceşti copii reprezintă o sarcină în plus pentru stat. Mai multe ţări precum Bulgaria, România, fosta Germanie de Est au amendat legile cu privire la avort după ce au constatat gravele repercusiuni ale acestui act împotriva naturii.

Se scrie mereu şi se proclamă că, în societăţile păgâne de altă dată, avortul era practicat şi femeile nu aveau deloc remuşcări. Totuşi, spiritul a răzbit încă odată faţă de acele timpuri, din păcate intelectul s-a dezvoltat şi el foarte mult, astfel că s-a intensificat lupta dintre inimă şi minte. Aceste remuşcări nu sunt cauzate, cum se spune deseori, de antecedentele noastre religioase ci pentru că femeia ştie, ea însăşi, că ea a omorât o fiinţă umană. Femeile sunt literalmente bântuite de imaginea copilului conceput care nu a putut vedea lumina zilei. Cercetătorul suedez Ekblad în „Dosar cu privire la avort" (Editura Ziua), a descoperit că din 279 de femei care au avortat în condiţiile medicale cele mai bune, 25% dintre ele manifestau sentimente de culpabilitate mai mult sau mai puţin puternice. Pentru Arems, nivelul se ridică la 48%, pentru Mulmford la 45%. În Japonia (şi acolo nu se vorbeşte de o cultură religioasă identică cu a noastră), 80% dintre femeile care au avortat au dovedit remuşcări intense timp de mai mulţi ani.

Valoarea vieţii

Iată o situaţie banală din zilele noastre. O tânără este victima unui accident rutier. Ea este transportată cu ambulanţa. La sosirea la spital se constată că ea se prezintă într-o stare foarte proastă: are amândouă picioarele rupte, o fractură de bazin, splina perforată şi o hemoragie gravă. În faţa situaţiei acestei femei, aflată într-o stare atât de proastă, am putea opta pentru o soluţie de lene sau de laşitate şi să decidem să o lăsăm să moară, sau mai mult, să o ajutăm să moară mai repede cu ajutorul unei mici injecţii. În mod evident, în faţa unor asemenea gânduri, oamenii ar sări în sus de indignare: de ce să omori această femeie rănită? Trebuie dimpotrivă să o ajuţi. Totuşi, moartea ar împiedica-o să sufere, ar uşura-o de lungi şi penibile suferinţe în ciuda calmantelor, ar salva-o de infirmităţi permanente, s-ar evita enorme cheltuieli pentru societate şi chiar pentru familia ei, ar cruţa o viaţă diminuată care reprezintă o sarcină în plus pentru cei apropiaţi. De ce deci, având în vedere toate aceste puncte de vedere, am dori să salvăm această femeie rănită care riscă să trăiască o viaţă dificilă în continuare? De ce? Pentru că în fond, se dovedeşte respect faţă de viaţa umană şi după cum se ştie, pentru că se vorbeşte din ce în ce mai mult de drepturile şi viaţa persoanelor handicapate, că în ciuda unui handicap, aceste persoane pot dezvolta o calitate a vieţii specifică şi pot să continue să crească pe plan uman. În domeniul sufletului, în domeniul spiritual, ele continuă să crească de-a lungul tuturor acestor experienţe.

Veritabilul handicap nu este cel fizic; singurul handicap veritabil este cel de a fi despărţit de Dumnezeu şi de propria sa viaţă spirituală.

Un rănit de război care şi-a pierdut vederea şi braţul a fost întrebat ce a adus acest grav handicap în viaţa sa, iar el a răspuns că această experienţă l-a determinat să realizeze că cel mai grav dintre handicapuri este cel de a fi „amputat" de Dumnezeu.

Să revenim la situaţia accidentului, totul a fost pus în mişcare pentru a salva viaţa acelei femei şi pe bună dreptate. Comparaţia este uşor de realizat faţă de situaţia unui avort pentru a justifica uciderea fătului sau, din contră, pentru a face tot posibilul pentru a-l salva. Câte avorturi pot în aparenţă să fie justificate prin situaţia în care o femeie aşteaptă un copil de la amantul său? Cum ea nu este însărcinată cu soţul său, ea va spune da avortului pentru a evita distrugerea probabilă a căminului său şi viitorul dificil al copilului său. Se va spune da şi în cazul mamei celibatare, pentru a-şi salva onoarea sau din cauza dificultăţilor pe care ea le va întâmpina în creşterea de una singură a copilului. Se va spune da pentru părinţii unui al cincilea sau al şaselea copil din motive de buget şi de locuinţă. Se va spune da pentru copiii nedoriţi pentru care se prevede o copilărie probabil nefericită care ar putea compromite întreaga lui viaţă. Se va spune da şi pentru copilul malformat din cauza suferinţelor pe care le-ar putea suferi din cauza familiei sale, de-a lungul anilor. Se va spune da pentru că se vrea, se gândeşte, se crede că uciderea fătului ar suprima în mod radical întreaga situaţie dificilă.

Totuşi, ca şi pentru femeia rănită, în ciuda handicapului său, ea poate să crească în interior, de ce nu ar fi valabil acest lucru şi pentru bebeluş? Chiar într-o situaţie de viaţă de familie dificilă, şi acest lucru a fost dovedit de multe ori, cum am putea să decidem dinainte că acest copil nu va evolua într-o manieră ascendentă? Când nu se cunosc Legile Creaţiei, devine evident faptul că fiecare copil nu se naşte datorită hazardului în mediul care-l primeşte şi că nu serveşte la nimic să distrugi corpul copilului pentru a-l împiedica să se încarneze. Acest act aduce o karmă: pe drumul destinului, un fir se înnoadă în invizibil, fir care va trebui mai târziu să fie desfăcut.

Noţiunea de karma

Abordarea acestui subiect, a vorbi de consecinţă şi de karma, este întotdeauna delicată, dar trebuie ştiut că Dumnezeu este înainte de orice Iubire şi că pentru Iubirea sa, care este în acelaşi timp Dreptate, El este vigilent. Chiar dacă El cere de la fiecare fiinţă umană derularea fiecărui deznodământ, purificarea oricărei erori, în schimb, El ne acordă posibilitatea de a o face în mod simbolic atunci când dorinţa de a şterge acest act regretabil este mare. Nu serveşte la nimic să trăieşti cu remuşcări. Dragostea lui Dumnezeu poate în orice moment al vieţii noastre să plaseze în faţa noastră, fără ştirea noastră, o situaţie care va permite firului invizibil să fie desfăcut: va ajuta femeia disperată care se gândeşte la avort, o va face să realizeze că fătul este o fiinţă umană al cărei spirit are nu numai un viitor ci şi un trecut, îi redă curajul şi speranţa de viaţă, o determină să gândească într-o manieră optimistă, etc.

Diverse situaţii ne permit să dezlegăm avorturi trecute. De îndată ce avortul a avut loc, corpul de materie fină al copilului pe cale de formare se agaţă de corpul material fin al mamei. Odată cu avortul, corpul fizic al fătului este distrus şi sufletul se degajă. Dar un corp de materie fină este acolo, semn vizibil al avortului. Dacă nici o dezlegare nu apare pe parcursul vieţii terestre a mamei, acest lucru trebuie să se întâmple în lumea de apoi. Acest corp material fin atât de uşor al copilului agăţat de gâtul mamei de-a lungul vieţii sale terestre va avea aceeaşi greutate şi aceeaşi densitate cu corpul său atunci când ea se va desprinde de corpul său fizic. Ea va avea poate unul, doi sau trei copii atârnaţi de gâtul său fără întrerupere, fără nici o desprindere posibilă.

Un ginecolog celebru a fost întrebat o dată: „Dacă aţi fi fost medicul unei familii al cărui tată este sifilitic, primul copil orb, al doilea cu un singur picior, al treilea cu tuberculoză, al patrulea retardat mintal şi al cincilea pe cale să apară, aţi fi îndemnat-o pe mamă să facă avort?" „Fără ezitare, dacă mi-ar fi cerut-o." a răspuns ginecologul. „L-aţi fi ucis în acest caz pe Beethoven", i s-a răspuns. Acest fapt ne dă de gândit de vreme ce Beethoven, care a fost un mare compozitor, s-a născut într-o familie a cărei sănătate fizică şi psihică era într-adevăr deplorabilă şi în consecinţă, calitatea viitorului acestui bebeluş era îndoielnică. Este imposibil de ştiut exact cum se va dezvolta viaţa unui copil chiar dacă o amniocenteză relevă, de exemplu, un handicap cum ar fi mongoloismul. Un copil mongoloid poate oferi multă dragoste şi deseori părinţii săi desfac astfel o karmă ocupându-se de acest copil handicapat. Chiar în cazul în care acest lucru este dificil, nu se poate niciodată şti totul despre viitor, nu se poate prevedea dacă copilul va suferi un handicap sever; uciderea unui făt nu poate fi justificată.

În 1972, a fost lansat un avertisment în ziarul Washington Post. Un grup de femei care militau pentru protecţia copiilor la naştere au făcut o comparaţie interesantă între sclavie şi avort. În 1857, în faţa unor probleme referitoare la sclavie, se spunea: „Cu toate că putem avea inimă şi creier, sclavul nu este în mod legal o persoană." Verdictul Curţii supreme, în cazul unei persoane anume, a stabilit în mod clar acest „adevăr". În acest caz se acţionează şi se iau decizii. Astăzi, în lumea întreagă se respinge sclavia şi totuşi se continuă practicarea avorturilor.

Se spunea la fel în 1857 şi s-a continuat să se spună mai departe că negrii nu devin în mod legal persoane decât în momentul eliberării lor: „înainte de a fi eliberaţi, nu trebuie să ne preocupăm de ei căci ei nu beneficiază de drepturi legale". În acelaşi fel, se spune deseori cu privire la subiectul avorturilor: „Copiii nu devin în mod legal persoane decât în momentul naşterii lor, nu trebuie să ne preocupăm de ei căci ei nu beneficiază de nici un drept legal."

Se spune: „Un om are dreptul de a dispune după bunul său plac de ceea ce este proprietatea sa; în consecinţă, stăpânul unui sclav poate dispune după cum doreşte vânzarea, torturarea şi chiar uciderea sclavilor." Astfel, ne gândim în mod frecvent că o femeie are dreptul de a face ce vrea cu propriul său corp, în consecinţă, o femeie însărcinată poate dispune după bunul său plac de copilul care se găseşte în ea şi chiar de a-l ucide printr-un avort.

Se spune: „Nu e mai indicat să rămâi sclav decât să fii aruncat prost pregătit într-o lume crudă?" In paralel, se spune deseori: „Avortul nu este ceva bun sau chiar util, nu este mai bine pentru copiii nedoriţi să fie ucişi înainte de naştere decât să fi azvârliţi singuri şi neiubiţi, într-o lume crudă?"

Acest mesaj, acest avertisment lansat în Washington Post în 1972, ne face să reflectăm când se constată că avortul a ucis numai în Statele Unite mai multe fiinţe umane decât au făcut-o războaiele. Într-un raport publicat în 1973, se arăta că numărul soldaţilor americani ucişi în diversele războaie în cursul celor 200 de ani a fost de 668.000. În comparaţie, se raportau cifre impresionante de avorturi legale practicate între 1969 şi 1972; în total mai mult de 700.000. In Japonia, din 1948 în 1970, s-au numărat mai mult de 25 de milioane de avorturi. În Canada şi Quebec, cifrele cresc din ce în ce mai mult: în fiecare an milioane de fetuşi sunt ucişi.

Aducând mai multă informaţie cu privire la planificarea naşterilor şi chiar în aceste cazuri, asupra practicării anumitor metode contraceptive, este posibil să se evite cazurile de sarcini nedorite. Dar în loc de a preveni, se utilizează din ce în ce mai mult avortul ca şi o metodă contraceptivă. Se ridică în acelaşi timp problema violului afirmându-se că în acest caz, avortul este o soluţie. De fapt, foarte rare sunt sarcinile care survin după un viol real căci şocul este atât de puternic încât se blochează reacţiile fiziologice obişnuite. Dar dacă acest lucru se întâmplă, este bine să se amintească că dacă violul a fost în mod efectiv un şoc, avortul va fi un altul. În cursul războaielor, numeroase femei violate au păstrat copiii rezultaţi prin constrângere. Ele au refuzat avortul. Ele au acceptat situaţia deschizându-se spre interior. Calitatea sufletului care se încarnează este în principal în afinitate cu cel al mamei către care el se îndreaptă, sau cu al unei persoane din anturajul său apropiat. Acceptarea este mai bună decât revolta: ea permite primirea unui spirit în armonie cu starea interioară a viitoarei mame. Prin acceptare, o dezlegare simbolică se operează în numele dragostei de viaţă. Viaţa dă întotdeauna socoteală, şi mai devreme sau mai târziu, ceea ce am semănat, culegem.

Adulţii care proslăvesc avortul, care ucid fără a se îngrijora pentru fetus şi care încurajează pe alţii să-l facă, ar face bine să se gândească cu seriozitate la acest lucru. Dacă dorim calitate a vieţii pentru persoanele mai în vârstă ale societăţii, este esenţial să dorim aceeaşi calitate a vieţii şi pentru cei mici, chiar şi pentru cei care sunt încă invizibili ochilor noştri.

Părinţii trebuie să trezească în tinerele fete un sentiment de demnitate, care este reprezentat prin respectul femeii, să le învăţăm responsabilitatea vizavi de fecunditate, să le facem să descopere bogăţia acestei capacităţi pe care orice femeie o are de a fi fecundă şi de a primi spiritele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru băieţi. Este deci necesar să ne întoarcem către înţelegerea naşterii şi a morţii.

Atunci, toate persoanele sincere vor fi în măsură să realizeze în mod profund că fiecare corp fizic al unui adult, al unui copil şi al fiecărui fetus găzduieşte un suflet, un spirit, un călător care cere să crească în interior precum şi din punct de vedere fizic cu scopul de a se întoarce într-o zi conştient şi vesel în patria sa spirituală.

» Reincarnarea » Avort şi responsabilitate